Vocile trecutului din satul Stănila, Buzău

Nu puţine au fost tentativele echipelor noastre de a ajunge în satele abandonate din Buzău pentru documentare, dar toate s-au dovedit ineficiente din cauza drumurilor extrem de greu de parcurs chiar şi cu maşini de teren. Toate aceste tentative au ajuns la un rezultat ieri, 27 noiembrie, când am reuşit, împreună cu reprezentanta Centrului Naţional de Informare şi Promovare Turistică din Nehoiu şi cu un localnic, să traversăm un deal şi să ajungem în satul Stănila din Buzău, sat considerat din punct de vedere sociologic ,,mort”.

Înainte să pornim la drum cei doi reprezentanţi ne-au zis că ce urmează să vedem este, în egală măsură, trist şi interesant, dar noi voiam să considerăm toată experienţa ca fiind una fascinantă, utilă, dar nu tristă. Ştiam de satele părăsite din România şi auzisem reportaje despre ele şi ce impact au asupra călătorului, însă nimic nu te pregăteşte de o astfel de experienţă. Avusesem diverse discuţii la sediu, cu echipa, despre cum au migrat oamenii dintr-un sat în altul şi cum vechile sate, cele lăsate în urmă de toţi, asteaptă tăcute trecerea timpului şi dispariţia lor pentru totdeauna. Ca om, îţi este dificil să înţelegi de ce în anumite sate există oameni mai mulţi în cimitir decât pe uliţe sau de ce singurii săteni sunt cei din curtea cimitirului. Oricâte întrebări ţi-ai pune, fie ele logice sau ştiinţifice, refuzi să crezi că este adevărat şi că aşa ceva există.

Am ajuns în raza satului pe la ora 15:00. Poteca de piatră pe care am venit, presărată cu tot felul de bolovani purtaţi de la căderile abundente de ploaie, parcă ne opreau înaintarea şi voiau ca străinii să nu facă rău satului care le adăpostea. De-o parte şi de alta a drumului se zăresc, cu greu, bucăţi de lemn şubred de gard acoperite cu buruieni. Acestea erau gardurile de la vii, de la livezi sau, pur şi simplu, mici păşuni unde oamenii îşi lăsau animalele.

Continuam să urmăm drumul şi ne-am întălnit cu semne ale fostului sat. Primul astfel de semn a fost şcoala veche, care se afla pe un deal la baza căruia sunt două drumuri. Unul dintre ele, cel din dreapta, duce într-o fundătură (posibil un drum care ducea în altă parte a satului) şi cel din stânga care duce în inima satului. Am făcut o pauză după drumul greu la şcoala veche. Clădire din cărămidă cu două încăperi şi cu tavan de lemn, aceasta face parte din cele puţin peste 700 de astfel de clădiri construite în toată România. Stă să cadă ca majoritatea clădirilor care au mai rămas în picioare, în sat. Întrând în clădire pe un geam, parcă eram într-o fotografie din celebrul oraş Cernobîl. Băncile în care au învăţat, poate, sute de copilaşi de-a lungul timpului, au rămas mărturie a măreţiei acestui sat. Aflăm că din aceste bănci au ieşit avocaţi, magistraţi, ingineri şi economişti care au plecat în toată ţara sau în străinătate. Acest lucru nu ne poate face să nu ne gândim că din aceste bănci de lemn cu istorie au ieşit oameni care au pus o cărămidă la construcţia României moderne, iar în zilele noastre, cu tehnologie şi bănci cu standarde mult mai bune, putem doar visa să ajungem acolo unde au ajuns ei.

Exterior şcoală

Interior şcoală

Am părăsit şcoala cu amărăciune şi ne-am îndreptat spre ,,inima’’ satului, locul unde a rămas în picioare căminul cultural. O construcţie care poate fi asemănată cu descrierea pe care o făcea Liviu Rebreanu în romanul ,,Ion’’, căminul cultural era locul unde se ţineau hore, unde veneau tinerii din satele dimprejur pentru căsătorii, pentru zile festive, pentru relaxare şi socializare.

Exterior cămin cultural

Clădirea are specificul zonei, este construită din piatră de râu cioplită. La baza clădirii, această piatră este ,,la vedere’’ până sub uşă, după care se continuă cu aceeaşi piatră, dar de această dată acoperită cu glet până la acoperiş. Acesta din urmă este realizat din lemn şi acoperit cu ţigle de Feldioara. Pe o latură a acestei clădiri putem vedea îndemnuri ale Partidului Comunist Român care au mai rezistat trecerii timpului şi, undeva în partea din faţă, putem să vedem piatra documentală care ne spune ,,Peatra ducumentala fondata in anul 1950 de locuitori satului Stanila’’.

Piatra documentală

Am încercat să intrăm, dar fără succes. Nu voiam să deranjăm nimic, deoarece voiam să păstrăm totul intact. Din fericire, am găsit un geam spart pe unde am putut să ne uităm înauntru. Clădirea avea două odăi, cea mare unde se ţineau evenimentele şi una mai mică, probabil o bucătărie. Sala mare păstrează scaunele vechi de patrimoniu, mesele construite de săteni şi o sobă veche aşa cum vedeam la bunicii noştri în copilărie. Poziţia mobilierului dă o altă notă de tristeţe. Pare că oamenii se pregăteau de o petrecere, dar, dintr-o dată, au dispărut, iar mobilierul îi asteaptă înapoi.

Interior cămin cultural

Ne-am dus apoi, din nou, în faţa căminului şi am stat pur şi simplu şi ne-am uitat în jur. Parcă, dacă stăteai nemişcat şi închideai ochii, puteai să auzi copiii fericiţi care alergau cândva pe uliţa de lângă căminul cultural, cântecele de sărbătoare şi veselia sătenilor. Atunci când deschizi ochii vezi…pustiul. De-o parte şi de alta a căminului sunt ruine ale caselor din sat. Tot ce a mai rămas din ele sunt anumite bârne de lemn şi beciurile care au fost realizate din aceleaşi pietre cioplite. Uneori ai senzaţia că ai ajuns într-un sit arheologic al unei cetăţi din antichitate.

Ruine casă 1

Ruine casă 2

Am parcurs drumul principal până la ultimul punct de interes din sat, bisericuţa de lemn. Aceasta este împrejmuită cu un gard de lemn, iar intrarea în curte se realizează printr-un turn cu clopotniţă. Încă de la inceput am putut afla un detaliu interesant despre fostul sat şi anume poziţia de pe plăcuţa cu numărul curţii. Este curtea cu numărul ,,92’’, ceea ce ne indică faptul că satul avea în jur de 100 de case. Acest lucru ne-a fost confirmat şi de ghizii noştri care ne-au spus că satul adăpostea puţin peste 100 de familii.

Biserica din satul Stănila

Am deschis uşa turnului şi am intrat uşor. În partea dreaptă am văzut o scară care duce sus, acolo unde se găseşte clopotul. Am urcat de curiozitate şi am găsit un mic clopot, o toacă veche, două perechi de ciocănele, candele aruncate şi un stativ de carte unde se punea Biblia la slujbe.

Turn-clopotniţă

Interior turn

Am luat o pereche de ciocănele şi am bătut parcă să fac în ciudă timpului, iar sunetul acela sincronizat al bătăilor să reînvie, pentru căteva secunde, satul. Sunetul s-a auzit până departe, în zare, într-un mod plăcut şi, totodată, straniu din cauza singurătăţii. La scurt timp am coborât şi am mers în curtea bisericii. Lăcaşul de cult a fost reabilitat de către un preot cu suflet mare care, aşa cum am aflat de la ghizi, încă ţine slujbe în această bisericuţă. Apoi, am aflat, în sfârşit, unde erau toţi sătenii din acel cămin care au plecat în grabă. Erau cu toţii aici, de-o parte şi de alta a bisericii. Crucile sunt foarte vechi, unele au chiar şi 100 de ani. Unele nume de pe cruci par scrise în slavonă, altele în limba noastră. Cert este că, înconjurând biserica, am cunoscut aproape toţi sătenii.

Unul din ciocănelele de bătut toaca

Clopotul vechi al satului

            Într-un final, am părăsit curtea bisericii şi am mers să vedem ruinele de lângă aceasta. Case, care mai de care mai frumoase în trecut, ascund elemente de feronerie, lemn şi obiecte de uz casnic rămase în urmă.

Balama de grajd

Înainte să plecăm, m-am aşezat pentru câteva minute pe, ceea ce se voia să fie, o terasă a unei case căzute şi m-am uitat în zare. ,,Minunat’’ este singurul cuvânt la care poţi să te gândeşti când vezi priveliştea. În minutele de contemplare, mi-am permis să mă gândesc la ceea ce ne povestise o doamnă din Nehoiu despre Stănila. Satul în care ne aflam era un important centru social, economic şi un puternic producător pentru satele dimprejur. Toate târgurile şi pieţele din sate erau aprovizionate cu produse care erau realizate în acest sat. Oare, care a fost motivul pentru care s-a ajuns la ,,moartea clinică’’ a acestui sat? O să aflăm, poate, în viitor, când o să ne întoarcem şi o să explorăm totul mult mai bine.

Terasă casă

M-am întors în prezent după momentele de contemplare şi m-am uitat din nou în zare. Oare cum ar fi să bei o cafea sau un ceai cald acolo, cu acea privelişte în faţă, într-o dimineaţă de primăvară, când totul este înflorit?

 

 

 

 

Share sau like daca ti-a placut articolul:

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Instagram
LinkedIn
LinkedIn
Share