Via Transilvanica – Drumul care unește sufletul de România

Îmi încep retrospecția de pe Via Transilvanica (vă las aici povestea drumului) la multe luni distanță de la întoarcerea acasă. Am amânat să povestesc experiența pentru că am lăsat să se așeze ,,straturi de amintiri” în suflet și să povestesc cât pot de obiectiv.

Am pornit pe o porțiune a traseului Terra Banatica, pe ruta Crușovăț- Iabalcea (110 km), în ceea ce avea să fie un pariu cu mine, un pariu că am să pot să rezist să merg pe jos atâția km. în fiecare zi și un antrenament pentru suflet, trup și minte.

Pentru a ajunge aici aveam să accept provocarea companiei în care sunt angajat – E.ON România – de a parcurge drumul acesta în sistem ștafetă. O echipă formată din maxim 5 oameni pornea din sudul țării, altă echipa pornea din nord și după foarte mulți km. aveam să ne întâlnim la jumătate și să ne bucurăm că suntem prima companie din România care face acest traseu integral. Să nu credeți însă că aceleași echipe aveau să facă tot drumul. Nu, în niciun caz. După un anumit număr de km. fiecare echipă preda ,,ștafeta” (carnețelul cu ștampile) unei alte echipe și tot așa până la final.

Am preluat ștafeta la periferia unui sat dintre Prisăcina și Crușovăț de la alți colegi de-ai noștri, după o așteptare de aproape o oră la umbra unui fost C.A.P. ajuns ruină. Aici aveam să întâlnim pentru prima dată bunătatea românului, o trăsătură de caracter foarte puțin promovată în social-media. O doamnă care mai avea grijă de fostul C.A.P a venit la noi să schimbe câteva vorbe și să ne dea binecuvântarea ei pentru un drum de încălzire (6 km).

La predarea ștafetei am mai primit ceva pe lângă carnețel și multe zâmbete victorioase, un câine rasă europeană pe care prima echipă care l-a adoptat i-a pus numele Liber. Se spune că fiecare drum pe care îl parcurgem are specificitățile sale, că are anumite semne-lecții pe care universul le predă călătorului pentru a medita, pentru a vedea viața cu alți ochi. Câinele acesta a fost unul dintre semnele noastre pentru că era de o loialitate incredibilă cu niște străini pe care abia îi cunoscuse. Era predat din echipă în echipă și mergea pe lângă noii companioni fără să pună întrebări, fără să protesteze și fără să se plângă că-l dor picioarele.

PRIMA ZI

Lao Tzu spunea că o călătorie de 1000 de km. începe cu un singur pas. Cu un C.A.P. părăsit în stânga, cu un lan de porumb în dreapta și cu foarte multe lecții avea să pornească drumul meu de mulți km.

Ca orice om care pornește la drum am fost foarte entuziasmat, un entuziasm pe care îl mai întâlnisem în copilărie și care avea, de această dată, să mă însoțească pe parcursul drumului. Fiecare pas făcut în necunoscut te întărâtă ca și drumeț. Cu fiecare pas făcut vrei să vezi mai mult, să descoperi și să cunoști mai mult.

Fie că descopeream oameni pe care îi salutam sau găseam câte o bornă, nu puteam să mă simt obosit. Drumul acesta îți dă o energie inexplicabilă, iar fiecare bornă pe care o descopeream pe traseu mă întărâta să merg mai mult și să văd ce urmează. Fiind 6 borne în ziua respectivă (câte o bornă pentru fiecare km) începusem, împreună cu colegii mei, să vorbim de km în borne. Acestea din urmă nu reprezentau doar niște borne, ci erau exponate în cel mai mare muzeu în aer liber al României.

În acea primă zi de încălzire aveam să vedem o bucățică de România. Acea bucățică de țară neatinsă de mâna murdară a unui politician sau afacerist cu interese. O Românie curată, care și-a păstrat valorile cu multă iubire. Aveam să vedem peisaje care păstrau arbori vechi de sute de ani, pietre mângâiate doar de vânt și ploaie și o liniște care mai era deranjată de câte o pasăre care, în zborul ei, mai bucura atmosfera cu ciripituri.

Pe traseul nostru aveam să vedem și mulți ciobani, oameni de ispravă care, atunci când vedeau că ne abatem de la drum, gândind că suntem călători pe Via Transilvanica, ne ajutau cu indicații. Recunosc, este greu să nu te pierzi fiind furat de peisaj. Este extrem de greu să te concentrezi pe un traseu ,,bătătorit” când în jurul tău este acea lume pe care orice om o caută – libertatea. În fuga nebună prin viață, în astfel de momente realizăm cu adevărat ce ne lipsește cel mai mult – libertatea.

Dacă oamenii care locuiesc în zonele rurale se pot bucura de libertate, dar de rutina fiecărei zile, cei care stau în mediul urban au de-a face cu doi inamici ai psihicului: betoanele și rutina. Aici, departe de lumea aglomerată a marilor orașe, departe de clonxoane și înjurături de oameni ,,elevați” se află adevărata viață. Și ce ai putea să mai spui când, furat de peisaj nu observi că te afli chiar în mijlocul procesului de transhumanță?

Am lasat transhumanța în urmă și am grăbit puțin pasul pentru a ajunge pe lumină în satul în care aveam să ne petrecem prima seară – Crușovăț, un frumos sat poziționat între dealurile de pe care coboram noi. Crușovăț este un sat ca multe altele ale României despre care, excluzându-i pe vecinii săi și pe cei care mai au rude pe aici, nimeni nu știe. Este unul din satele care și-au păstrat acea ,,haină” tradițională, un sat în care arhitectura și bunul simț s-au păstrat. Aveam să vedem acest lucru când am fost să cumpărăm ceva de la magazin pentru a ne pregăti masa la cazare.

Niciodată nu am stat atât de mult într-un magazin de sat – aproape 20 de minute, timp în care, proprietarul magazinului, neobișnuit fiind cu oameni care să cumpere atât de mult (am cumpărat produse pentru cinci oameni), i-a luat ceva să calculeze tot. La final, când domnul a văzut suma, anumite produse ni le-a oferit gratuit și, doar la insistențele sale am acceptat. Timpul petrecut acolo ne-a împrietenit. Se zice că începi să legi mici prietenii cu cineva atunci când poți glumi și râde cu acea persoană. În timpul cât am stat acolo, am legat o mică prietenie, lucru care s-a văzut ulterior atunci când, uitând ceva la magazin, omul a alergat după noi până la cazare să ne inapoieze produsul. Da, mai există și oameni cinstiți în România.

A DOUA ZI

Ora 6:10 dimineața, trupa părăsește Crușovăț cu destinația Prigor (estimare ~ 30 km) în cântare de cocoși. Nu am avut timp să mâncăm nimic, însă drumul avea să ne ofere cele necesare pentru a lua un mic dejun așa cum se cuvine. Ieșim din sat și întrăm pe un drum forestier. De-o parte și de alta a acestuia se afla masa noastră în acea dimineață – mere și mure.

Drumul a fost ușor, fără urcări sau coborâri, fapt ce mi-a permis să îmi iau micul dejun din mers, direct din copaci sau tufe.  Am mai văzut meri plini de fructe însă niciodată atat de încărcați. Simțeai cum fiecare copac trosnea sub greutatea tuturor fructelor, însă se încăpățânau să reziste. Fiecare tufă de mure pe lângă care treceam nu fusese culeasă și era foarte încărcată. Pentru prima dată am înțeles cum se simte un urs când își ia masa. Foarte sănătos, destul cât să te saturi și extrem de bun. Nu poți să nu te gândești cum Dumnezeu a lăsat fiecărei ființe atât cât are nevoie și când are nevoie iar noi tindem să exageram prin consumerism. Poate că ar trebui la naștere să primim și un manual de utilizare al lumii în care urmează să trăim. Mulți dintre noi am uitat cumpătarea, iar acest lucru distruge și sărăcește lumea pe care o împărțim (mai mult sau mai puțin).

Parcurgem un traseu de aproape 10 borne până la primul popas. Lăsăm greutățile jos și, în scurta pauză mă duc în recunoaștere. Ne aflam într-o zonă cu livezi, unde singura așezare era o căsuță de vacanță și în rest … liniște. La 10 pași de la căsuță, la o răscruce de drum, văd un mic monument cu o plăcuță. Parcurg rapid textul și aflu cu stupoare că sunt în centrul unui fost sat din care nu a mai rămas nimic. Monumentul fusese ridicat de ultimii oameni care au aparținut acestui fost sat – Teodorescu Tănase, Raul Pavel și Toma Petru. Pe plăcuță scria:

,,În memoria celor care au trăit cândva pe aceste meleaguri”

M-am cutremurat și mă încerca un sentiment de tristețe profund. Îmi aduc aminte de o melodie celebră – Vino, Doamne! – a lui Valeriu Sterian, pe care o iau din contextul mișcării revoluționare din 1989 și o mut aici. Mă rog divinității să vină și să vadă ce a mai rămas din oameni. Nu doar aici, ci în toată România. Poate că durerea pe care o purtam în suflet era cu atât mai mare cu cât, având un doctorat în economie pe tema migrației, cunosc cifrele adevărate ale exodului românesc. Am văzut și am mers prin sate depopulate, înghețate în timp, din care oamenii parcă s-ar fi evaporat. Oare unde este toată lumea?!

Cu această durere în suflet, îmi iau rucsacul în spate și, împreună cu colegii, plecăm pe o altă porțiune de câțiva km. Pe acest traseu, de această dată, avem parte de peisaje care-ți iau, pur și simplu, respirația. De la peisaje cu munți, treci în zone de platou, ca mai apoi să intri iar în pădure. Totul se desfășoară în fața călătorului asemenea unui lungmetraj, în care personajul principal este natura în toată splendoarea ei. Ce actriță frumoasă poate fi!

Bornă cu bornă traseul ne poartă spre … Mănăstirea Putna. Da, ați citit bine, Putna din Caraș-Severin. Metoh al marii Mănăstiri Putna, această mică mănăstire poartă numele de Almăj-Putna și are o poveste tare frumoasă, pe care am documentat-o, aici.

Lăsăm Almăj-Putna în spate și mergem spre Prigor. Pe drum, înainte de a pătrunde în sat, după căteva borne bune fără pauză facem un popas în fața unei alte ruine, de această dată una care îmi ridică sângele la cap – un Centru Național de Informare și Promovare Turistică. Clădirea care trebuia să facă această zonă un rai turistic și pentru care s-au băgat sute de mii de euro, este abandonată, cu geamuri sparte … o veritabilă ruină. Nu poți să nu te îmtrebi de ce suntem atât de rău-voitori. Nu înțeleg cum de suntem ași în a ne sabota singuri. În contextul actual geopolitic, în care fiecare țară are dușmani și prieteni, cu asemenea lideri lipsiți de viziune și de un dram de bun simț, România nu mai are nevoie de dușmani.

Ajunși spre după amiază la destinație, am reușit să ne relaxăm cum trebuie – cu o bere și cu piscină. Nu sunt băutor de bere, însă acea sticlă băută atunci, rece, după un drum de atăția km. a fost ceea ce trebuie. La finalul acelei zile, în așteptarea ștampilei care să ateste drumul parcurs, am concluzionat că a fost o zi extrem de reușită.

ZIUA A TREIA

Nici nu se crapă bine de ziuă și pornim cu forțe proaspete la drum. Avea să fie cea mai grea dintre zile, ruta Prigor – Canton Coșava (estimare ~36 km), cu o porțiune destul de mare de urcat.

Trecem prin Prigor încet încât să savurăm frumusețea aceea de sat. Roua dimineții începe să dispară treptat sub un răsărit magic. Tot câmpul, învelit de o ceață deasă, începe să devină vizibil înaintea noastră și să ne arate, încă o dată, un peisaj demn de Cartea Recordurilor. În apropiere este auriul lanurilor de grâu. În depărtare este verdele naturii în diferite nuanțe. Parcă este cel mai frumos tablou natural, iar pictor este însuși Dumnezeu.

Ajungem în cele din urmă într-un sat populat de pe ruta noastră. În timp ce-l parcurgem ajungem la o fântână unde facem un mic popas pentru a face niște poze. Aici avem parte de o altă dovadă de omenie a românului. O doamnă în vârstă cară după ea un sac plin de ardei gras adus, cel mai probabil, de la câmp. Se oprește în fața noastră, o salutăm, iar ea ne răspunde la salut zâmbind. Îi zicem că suntem pe Via Transilvanica în drum spre Canton Coșava. Când aude, săraca, ne spune că avem un drum lung în fața noastră și să ne înarmăm cu răbdare. Apoi bagă mâna în sac și ne oferă tuturor câte un ardei, spunând că o să ne fie de folos pe drum.

Am luat acel ardei ca pe cel mai de preț lucru pe care îl aveam la mine și l-am băgat cu mare grijă în rucsac. Oamenii de aici trăiesc doar cu ceea ce-și plantează, iar faptul că ne-a dat din puținul ei a însemnat foarte mult pentru noi. Într-o lume în care nu împărțim mai nimic, să vezi că un om simplu, care nu are prea mult pentru el, îți dă din puținul lui, pentru mine este o dovadă de caracter, un lucru care trebuie promovat intens. Pentru mine aceștia sunt românii de care avem nevoie și care merită toată apreciarea noastră. M-am oprit atunci să fac o poză acelui ardei, iar poza nu am ales-o întâmplător. Într-un sat cu multe case părăsite, cu oameni puțini, aceia dintre ei rămași știu să fie oameni.

Parcurgem alte câteva borne și ajungem într-un alt sat. Pentru prima dată am o senzație ciudată. Pășim cu atenție pe lângă casele ușor avariate și observ un lucru care iar mă afectează destul de tare. Fiecare casă are la poartă doliu. Mai jos de doliu ușile au lacăt. Ajunsesem într-un sat fantomă sau cel puțin așa credeam noi. Nu era absolut nimeni care să vină să ne întâmpine sau cu care să vorbim. Pătrundem și mai mult în sat și, la un moment dat, dintr-o vale vine un domn și ne zice ,,Dobrý„. Recunosc cu dificultate limba – cehă – și aflu că nu știe românește mai deloc. Îmi aduc aminte de perioada petrecută în Polonia și de faptul că multe cuvinte seamănă, inclusiv salutul, îi răspund la fel și îl întreb scurt ,,Woda?” (Apă). Îmi arată spre o gospodărie, îi răspund cu un zâmbet și plec să încarc sticla cu apă.

Cu apă proaspătă ieșim din sat și luăm calea Nerei. Despre această frumoasă apă curgătoare aflăm o legendă tulburătoare, o dragoste interzisă din vremuri demult apuse. Se spune că Nera era o frumoasă fată care colinda pădurile locului. Un tânăr vânător o vede, intră în vorbă cu ea și amandoi se îndrăgostesc. Din păcate ea făcea parte din familia unui boier, iar el era un sătean sărac, despre care familia bogată nici nu voia să audă. Boierul, văzând că treaba este serioasă, ia tânărul și îl inchide într-o peștere, sigilând-o pe aceasta din urmă cu o rocă imensă, astfel încât tinerii să nu se mai regăsească niciodată. Frumoasa fată se duce la o vrăjitoare și cere să se reîntâlnească, în orice mod posibil, cu iubirea ei. Astfel, vrăjitoarea o transformă în apă – Nera – și astfel fata erodează bolovanul și ajunge la iubitul ei. De atunci frumoasa Nera poate fi admirată de drumeții care ajung aici. Mici porțiuni din apă au o cromatică ușor confundabilă cu voalul miresei, o trimitere la obiceiurile populare prin care tinerele fete moarte fără a fi măritate, sunt înmormântate îmbrăcate în rochie de mireasă. Câte povești de iubire interzisă are și România și câte legende frumoase, extrem de vandabile avem… Urmează să mergem pe lângă apa Nerei și să vedem foarte multe borne, până aproape de înserat.

Bornă după bornă, fiecare dintre noi se resimte. Cu fiecare bornă depășită durerea de picioare se simte din ce în ce mai tare, iar corpul începe să dea semne că ar vrea să se predea. Încerc să mă îmbărbătez spunându-mi că mai este o bornă și am terminat drumul, că am ajuns la capăt. Încerc să mă obișnuiesc cu durerea ca să pot continua, lucru care-mi reușește abia la ultima bornă. Ajungem, după zeci de km., la Cantonul Coșava, o impunătoare vilă construită prin anii 1880, rămasă și ea în trecut, fără lumină, fără internet.

Aici ne întâmpină proprietarul care ne pregătește un grătar și o salată de legume prăjite, o rețetă pe care o știa de la bunica lui și care purta, în realitate, denumirea de ,,ciorbă bulgărească”. Seara se termină la un frumos foc de tabără care avea menirea, pe lângă să ne încălzească de frigul pădurii, să ne facă să uităm de rănile de la picioare. Tot în acea seară aflam că, pe un deal din apropiere exista o antenă pentru care, în Primul Război Mondial au murit foarte mulți români și austro-ungari încercând să o cucerească și recucerească. Într-un final, antena fusese cucerită de soldații noștri.

Deoarece se făcuse târziu și eram rupți de oboseală, fiecare s-a dus la sacul lui de dormit. Urma să avem o noapte ca pe vremuri – fără lumină și fără internet. Aveam să fim doar noi și aparatura pe care o mai aveam și la care bateria era pe terminate. În întunecimea camerei am parte de prima experiență interesantă din acea noapte – sobolani. Dorm liniștit în acel sac de dormit când aud din podul cantonului o ,,cireadă” de șobolani. A fost suficient cât să mă trezesc. și să nu mai închid ochii până la ziuă.

A PATRA ZI 

4:35 dimineața, cobor în fața cantonului pentru a lua o gură de aer până se trezesc colegii mei. Sunt doar eu cu mine și un mic pârâiaș a cărui apă se aude de la câțiva metrii distanță. Închid lanterna frontală și mă cufund într-o beznă profundă. Ce simplu trăiau oamenii înainte fără internet, fără zgomote asurzitoare. Totul liniște și o conectare a trupului și a creierului la natură. În timp ce trupul vibrează la simplitate și liniște, natura îi vorbește călătorului prin adieri de vânt și-și arată adevărata față pe cerul înstelat, unde sunt prezente constelațiile care, dată fiind altitudinea și lipsa poluării, se văd minunat.

După câteva minute de stat în aerul rece al dimineții intru în canton pentru a-mi bandaja micile răni de la picioare și și pentru a mă pregăti de o nouă zi. Mă așez pe un scaun la parter, scot trusa medicală și, împreună cu lanterna frontală, încep să-mi fac treaba. Nu trece foarte mult timp și aud niște zgomote dintr-o cameră alăturată, folosită de cei de aici pe post de bucătărie. Tac din gură și las lucrurile să treacă în speranța că este unul dintre colegii mei, care se trezise o dată cu mine și pe care nu-l observasem. Din păcate pentru mine, acele sunete nu aveau să înceteze, ba chiar se amplificau.

Omului când îi e frică mintea începe să îi lucreze în defavoarea sa. Încep să mă gândesc la filmul acela ,,Vineri 13” și îmi închipui cum, un nebun cu un cuțit sau un topor, avea să iasă din bucătărie și să mă fugărească pe acolo. Cu piciorul bandajat și cu imposibilitatea să alerg mai repede decât un presupus inamic, nu imi rămânea decât să sper că mi se pare și că, în realitate, nu este nimic acolo. Îmi iau inima în dinți, mă ridic de pe scaun fără a mă încălța și pornesc spre bucătărie luminând cu lanterna. Ei bine, într-o fracțiune de secundă, din bucătărie iese un mare șobolan, o dihanie mare cât o pisică, traversând tot parterul. Nu știu, nu am idee cum am reușit, însă m-am teleportat sus și am rămas în acea cameră până când s-au trezit toți colegii mei ca să putem pleca.

Părăsim cantonul la ora 7:00 în ideea că azi aveam să coborâm de pe acel deal și că drumul o să fie mult mai ușor de parcurs. M-am înșelat dat fiind faptul că toată coborârea se făcea pe niște pietre umede, alunecoase, care necesitau o atenție sporită. Ei bine, până jos am făcut o statistică pentru a vedea de câte ori mi-am scântit picioarele. După ce am numărat, în total, 11 ocazii în care picioarele mi-au fugit în toate direcțiile, mă mir cum nu mi le-am rupt până jos.

Tot mergând pe îngustele poteci din pădure sunt avertizat de un coleg, care a luat-o puțin mai în față, să stau pe loc și să scot telefonul. Primul lucru la care mă gândesc este prezența unui urs. Nu apucă mintea mea să proiecteze un plan pentru a scăpa de un asemenea pericol, că în fața mea, la nici 20 m., sar niște căprioare din zona în care noi plecasem spre zona în care trebuia să ajungem. Apoi, fă-mă, Doamne, căprioară, să ajung și eu mai repede la destinație. Aveam să aflăm mai târziu că acele căprioare fugeau de o haită de lupi care, cel mai probabil, ne-au luat urma cu o zi în urmă, atunci când urcam spre Canton Coșava.

Ajunși la ultima cazare înainte de predarea ștafetei, ne relaxăm total. La discuție participă și un Ranger din zonă, iar când aud de căprioare și lupi par triști. Aflăm de la ei că acestea sunt cam singurele animale sălbatice de prin zonă. Urși nu au avut niciodată, iar mistreții de altădată nu mai sunt. Vreau să aflu care este motivul pentru care un efectiv atât de mare de specimene de porc mistreț au dispărut și aflu că este pesta porcină care, chipurile, ar fi făcut ravagii. Nu cred așa ceva și nici chiar cei doi oameni ai locului tind să nu creadă. Apoi unul din el, văzând că vrem să aflăm adevărul, într-o tentativă de a se elibera de o povară, ne spune că multe exemplare, sub pretextul pestei, au fost sacrificate în partide de vânătoare. Apoi, fiecare dintre ei se întreba cum este posibil ca în Ungaria și la vecinii din SV să nu fie pestă porcină la mistreți și la noi să fie. Ce îi diferențiază pe ei de noi?! Răspunsul, însă, este ușor de anticipat – trădători și profitori.

A doua zi dimineață microbuzul a venit să ne ia. Ne luăm la revedere de la Liber care, am aflat ulterior că am fost ultima grupă cu care a mers. Ne-a purtat noroc acest câine și sper din tot sufletul că și-a găsit o familie iubitoare care să-l merite. În drumul spre Roman privesc din nou munții care ne-au fost cei mai de nădejde prieteni în aceste zile și din nou îmi trece prin minte ce țară frumoasă avem, cât potențial nevalorificat și cât de mult bine au făcut cei care au făcut Via Transilvanica. Am plecat la drum împreună cu colegii mei, într-o zonă a țării puțin explorată și plină de necunoscut și m-am întors cu o altă imagine și cu mulți oameni pe care aveam să-i port în suflet. Via Transilvanica nu reprezintă un simplu drum care traversează țara de la nord la sud. Este un drum care leagă ruralul de urban și sufletul omului de România!

Galerie cu borne de pe Via Banatica