Victor Gomoiu s-a născut la 18 aprilie 1882, în Vânju Mare, într-o Românie care își construia cu greu instituțiile moderne, și a murit la 6 februarie 1960, în București, după o viață în care a salvat mii de oameni, a ridicat spitale, a scris istorie medicală și a traversat două războaie mondiale, trei regimuri politice și două perioade de detenție. Destinul său pare desprins dintr-un roman al secolului trecut: chirurg strălucit, profesor, istoric al medicinei, ministru, patriot, filantrop și, în cele din urmă, victimă a dictaturilor pe care a refuzat să le servească necondiționat. Timp de peste o jumătate de secol, numele lui Victor Gomoiu a dominat medicina românească. A fost unul dintre acei oameni rari care nu s-au mulțumit să exceleze într-un singur domeniu. Opera sa se întinde de la sala de operație la cercetarea istorică, de la organizarea sistemului sanitar la activitatea culturală și de la filantropie la diplomație științifică internațională.
Copil al Olteniei, Gomoiu și-a început drumul cu modestie, dar și cu o curiozitate intelectuală ieșită din comun. Medicina avea să devină marea sa vocație, însă niciodată singura. Încă din tinerețe era atras de istorie, literatură și cultură, convins că un medic adevărat trebuie să cunoască nu doar corpul omenesc, ci și sufletul societății pe care o slujește. A participat la ambele războaie mondiale și s-a remarcat prin curaj și spirit de sacrificiu. A văzut suferința pe front, a tratat răniți, a organizat servicii medicale și a fost decorat pentru fapte de eroism. Dar adevărata sa bătălie nu avea să fie purtată pe câmpurile de luptă, ci împotriva bolii, sărăciei și indiferenței.
Pentru Victor Gomoiu, medicina nu era doar o profesie, ci o datorie morală. Credea că sănătatea nu trebuie să fie un privilegiu al celor bogați, ci un drept al tuturor. Această convingere îl va conduce către una dintre cele mai impresionante realizări ale vieții sale: construirea spitalului care astăzi îi poartă numele.
La sfârșitul anilor ’20, Bucureștiul avea nevoie disperată de servicii medicale pentru cartierele mărginașe și pentru familiile sărace. Puțini credeau că un mare spital poate fi ridicat într-o zonă periferică, aproape pustie, unde singura sursă de apă era o pompă aflată la sute de metri distanță. Victor Gomoiu a văzut însă acolo ceea ce alții nu puteau vedea: șansa de a aduce medicina aproape de cei care aveau cea mai mare nevoie de ea. A desenat personal modificările planurilor inițiale, a alergat ani întregi după finanțări, a bătut la ușile ministerelor, ale băncilor și ale marilor instituții. Nu a primit sprijinul consistent pe care îl sperase de la autoritățile sanitare, însă nu s-a lăsat învins. Banca Națională, CFR și Ministerul Muncii au răspuns apelului său, iar el a promis în schimb asistență medicală gratuită pentru angajații acestor instituții timp de zece ani.
În 1927, visul său devenea realitate. Complexul medico-social de la Bariera Vergului, cunoscut atunci sub numele de „Sfânta Elena”, se ridica acolo unde mulți văzuseră doar un teren fără valoare. Cu cabinete moderne, laboratoare, farmacie și saloane pentru bolnavi, spitalul a devenit rapid un model de organizare sanitară. Chiar și experții Ligii Națiunilor de la Geneva l-au oferit ca exemplu pentru alte state.
Dincolo de chirurgul de excepție, Victor Gomoiu a fost și un mare constructor de instituții. A fondat spitale, a reorganizat servicii medicale și a promovat ideea medicinei preventive într-o perioadă în care astfel de concepte erau încă la începuturile lor. În același timp, a pus bazele cercetării istorice medicale din România. În 1923 publica lucrarea „Din istoria medicinii și învățământului medical românesc”, iar câțiva ani mai târziu înființa Societatea Română de Istoria Medicinei. Prestigiul său depășește rapid granițele țării. În 1936 este ales președinte al Societății Internaționale de Istoria Medicinei de la Paris, devenind primul român care ocupă această funcție. Va conduce organizația timp de peste două decenii, consolidând poziția României în lumea științifică internațională.
Era însă și un om cu o profundă sensibilitate socială. Deși a ocupat pentru scurt timp funcția de ministru al sănătății în anul 1940, nu politica l-a definit, ci umanitatea sa. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când mii de evrei erau deportați în Transnistria, Victor Gomoiu nu a rămas indiferent. Și-a folosit prestigiul și relațiile pentru a interveni în favoarea celor persecutați. A vizitat personal lagărele, a acordat îngrijiri medicale și a încercat să oprească tragedia care se desfășura sub ochii săi. Prieten cu Barbu Lăzăreanu, intelectual evreu și militant comunist, a intervenit pe lângă Regina Elena pentru eliberarea acestuia din lagăr. Martorii epocii îl descriau ca pe un om incapabil să accepte suferința altora. Un jurnalist elvețian avea să scrie că Victor Gomoiu era atât de bun încât refuza să creadă că asemenea atrocități puteau exista.
Ironia istoriei avea însă să fie crudă. După război, deși își demonstrase umanitatea și deși se bucura de o reputație internațională impecabilă, noul regim comunist îl transformă într-un dușman. Este arestat și întemnițat la Sighet și Aiud. Timp de patru ani și patru luni suportă umilințe, lipsuri și persecuții, asemenea multor elite ale României interbelice. Eliberat în 1954, refuză să accepte compromisuri. I se oferă posibilitatea de a reveni într-o funcție importantă în Ministerul Sănătății, însă răspunde categoric. Considera că o asemenea colaborare ar fi însemnat să legitimeze un sistem care îi distrusese colegii, prietenii și valorile.
Ultimii ani ai vieții îi petrece în discreție, dar fără să renunțe la demnitatea care îl caracterizase întotdeauna. Continuă să scrie, să cerceteze și să își organizeze arhiva impresionantă. În jurul său se adunaseră documente, manuscrise, obiecte medicale și mărturii istorice care aveau să stea mai târziu la baza Muzeului de Istoria Medicinei și Farmaciei „Victor Gomoiu”.
Când moare, în februarie 1960, România pierde nu doar un medic excepțional, ci una dintre cele mai complexe personalități ale secolului XX. Regimul care îl marginalizase încearcă să îi reducă importanța, însă memoria sa supraviețuiește.