Când scriem despre memoria unui loc sau despre destinul unor oameni, cuvintele nu sunt simple înșiruiri de litere, ci pietre de temelie ale adevărului. Fiecare propoziție poartă răspunderea de a păstra vie istoria, iar un singur cuvânt ales greșit poate răsturna sensul faptelor, poate deforma memoria colectivă și poate condamna pe nedrept un loc sau o comunitate.
Trăim însă într-o epocă în care goana după vizibilitate cântărește, de multe ori, mai greu decât respectul pentru adevăr. În competiția pentru like-uri, distribuiri și titluri spectaculoase, istoria este adesea sacrificată pe altarul senzaționalului. Faptele sunt răstălmăcite, nuanțele dispar, iar adevărul devine o victimă colaterală a algoritmilor. Dincolo de aceste excese nu este afectată doar memoria trecutului, ci și demnitatea unei comunități și, în cele din urmă, propria noastră conștiință și mândrie națională.
În jurul anului 2018, rețelele de socializare explodau, televiziunile preluau informația fără cel mai elementar exercițiu al verificării, iar o poveste născută din senzațional pornea spre nemurirea internetului. În centrul ei se afla satul Călugărițele, din județul Buzău, aflat în apropierea comunei Colți – (spuneau autorii) o așezare veche, atestată încă din preajma anului 1600 și ridicată pe locul unui fost schit de maici.
Restul poveștii era atât de spectaculos încât părea scris special pentru a aduna audiență. Se spunea că satul fusese invadat de spirite rele, care îi alungau pe oameni din propriile case. Explicația era și mai atrăgătoare pentru consumatorul de senzațional: localnicii își pierduseră credința, ponegreau tot ce era sfânt, iar pedeapsa divină nu întârziase să apară. Într-o noapte, ca într-un scenariu de film horror, măicuțele îngropate odinioară în cimitirul schitului s-ar fi ridicat din morminte sub chip de fantome și ar fi gonit întreaga suflare din sat. De atunci, spunea legenda, ruinele sunt bântuite zi și noapte, iar siluetele lor pot fi surprinse oricând… cu ajutorul blițului unui aparat foto. O poveste perfectă pentru titluri alarmiste și milioane de vizualizări. Singura problemă era că aproape nimic din ea nu avea legătură cu adevărul istoric și nici cu adevărul faptic.
- Scurt istoric al acestei așezări
Așezarea satului nu este deloc întâmplătoare. Cocoțat pe culmea unui deal, într-un loc greu accesibil și apărat în mod natural de versanți abrupți și pereți de calcar, el trădează o alegere făcută cu mult înainte de primele sale atestări documentare. Tocmai această poziție strategică ne îndreptățește să presupunem că locul era locuit cu mult înainte de anul 1600, cel mai probabil în perioadele marcate de repetatele incursiuni ale populațiilor migratoare, când comunitățile își căutau adăpost în zone ușor de apărat și greu de cucerit.
Platoul pe care se întinde astăzi satul oferă toate indiciile unei asemenea alegeri. Flancat de râpe adânci pe ambele laturi, el constituia o adevărată fortificație naturală, iar suprafața relativ plană din partea superioară permitea practicarea agriculturii și dezvoltarea unei comunități stabile. Între nevoia de apărare și posibilitatea de a-și asigura existența, locuitorii au găsit aici echilibrul perfect, transformând acest colț de deal într-un refugiu care avea să reziste peste veacuri.
Existența unui schit de maici chiar pe amplasamentul actualului sat rămâne, cel puțin în stadiul actual al cercetării, o ipoteză insuficient susținută. În lipsa unor săpături arheologice sistematice, a unor hrisoave sau a altor izvoare istorice care să ateste fără echivoc prezența unui astfel de așezământ monahal, orice afirmație categorică riscă să alunece din sfera istoriei în cea a legendei.
Totuși, dacă privim contextul istoric și geografic al zonei, pot fi formulate câteva ipoteze plauzibile. Denumirea satului ar putea avea legătură cu intensa viață monahală care a caracterizat de secole actualele comune Colți și Aluniș, dar și alte așezări din Munții Buzăului. Numeroșii călugări sihaștri care au viețuit în aceste locuri, chiliile rupestre și micile schituri ascunse prin păduri demonstrează că regiunea a reprezentat un important centru al monahismului românesc. În acest context, nu este exclus ca în apropiere să fi existat și un schit de maici. Mai mult, în timpul repetatelor invazii tătare sau al altor perioade de nesiguranță, acestea să fi căutat adăpost în zona actualului sat, așa cum au făcut de-a lungul secolelor atât călugării, cât și populația civilă. Munții Buzăului au constituit, vreme îndelungată, un refugiu natural împotriva năvălirilor, iar comunitățile monahale au fost nevoite adesea să își părăsească temporar așezămintele pentru a se ascunde în locuri mai greu accesibile.
Pornind exclusiv de la această logică istorică, se poate imagina că, în urma unei asemenea invazii, maicile unui schit din apropiere au conviețuit o perioadă alături de localnici pe culmea dealului. După încetarea pericolului, sătenii s-ar fi întors în vechile lor gospodării din vale, în timp ce comunitatea monahală ar fi rămas în zona înaltă, contribuind astfel, poate, la apariția denumirii de Călugărițele. Această interpretare rămâne însă o simplă ipoteză istorică, plauzibilă prin context, dar care nu poate fi prezentată drept fapt în lipsa unor dovezi documentare sau arheologice.
Un lucru este însă cert: până la începutul secolului al XX-lea, satul a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Mărturie stă o plăcuță veche, identificată la intrarea în așezare, care indică existența a cel puțin 178 de case. Pentru o comunitate de munte, această cifră vorbește despre un sat viu, prosper și bine închegat, care adăpostea aproximativ 170 de familii într-o epocă aflată, din perspectivă istorică, surprinzător de aproape de zilele noastre.
Ultima mărturie descoperită în ruinele uneia dintre case poartă data de 27 februarie 1995. Este un înscris lăsat de Mâgâdan Emil, care își pomenește soția, Veta, trecută de curând la cele veșnice. Dincolo de valoarea sa documentară, această însemnare reprezintă una dintre ultimele urme ale vieții cotidiene din sat, o voce rămasă suspendată între zidurile unei lumi care se stingea încet. Cronologia este confirmată și de mărturiile localnicilor din satul aflat la poalele dealului, astăzi încă locuit, care își amintesc că ultimele familii au părăsit definitiv așezarea în jurul anului 2000. Astfel, dispariția satului nu a fost rezultatul unui eveniment misterios sau al vreunei legende întunecate, ci consecința lentă și firească a depopulării, fenomen care a marcat numeroase comunități izolate din Munții Buzăului.
- Explorarea
Am început ascensiunea spre locul fostului sat la ora 9:00, după ce câțiva localnici ne-au arătat, cu aproximație, direcția. Astăzi nu mai există niciun indicator care să îndrume pașii călătorului, iar așezarea nici măcar nu mai apare pe majoritatea hărților. Parcă însăși natura a hotărât să șteargă orice urmă a drumului. Nu pentru că locul ar ascunde fantome, ci pentru că tăcerea lui merită respectată, iar ruinele ar trebui să rămână mărturii ale trecutului, nu surse de suveniruri pentru cei care confundă patrimoniul cu un obiect de luat acasă.
Drumul până pe culme durează aproximativ cincisprezece minute și nu este recomandat celor echipați necorespunzător. Timpul este scurt, însă experiența începe din primele clipe. Poteca șerpuiește printre formațiuni spectaculoase de calcar, desprinse cândva din versant și rostogolite la poalele dealului, unde natura le-a așezat cu o precizie uimitoare, asemenea unui zid ridicat de mâna omului. Fiecare pas lasă impresia că pătrunzi într-un loc uitat de lume, unde peisajul spune mai multe decât orice legendă născută din senzațional.
Pe parcursul ascensiunii nu ai niciun moment senzația că ești urmărit de vreo prezență nevăzută, poate doar de propriile gânduri pe care, datorită (sau din cauza) liniștii, începi să le auzi. Dacă există un pericol real, acela nu vine din lumea legendelor, ci din cea a naturii. O întâlnire cu ursul este infinit mai probabilă decât una cu vreo fantomă. Odată cu părăsirea satului, livezile plantate odinioară de localnici au rămas neîngrijite, iar fructele se coc și cad an de an fără să fie culese. Nu este deloc surprinzător că ursul și-a făcut din acest loc un popas ocazional, atras de hrana pe care natura și fostele gospodării i-o oferă din belșug. În definitiv, singurul „spirit” care mai bântuie astăzi Călugărițele este cel al sălbăticiei, care și-a recucerit, încet și firesc, teritoriul.
Când ajungi în fostul sat, nu simți nicio energie mistică, nu vezi fantome, nu te prinde nicio „ială” de mână să danseze cu tine și nu auzi nicio chemare venită din lumea de dincolo. Există doar liniștea muntelui și istoria unei comunități care a trăit aici vreme de secole. În locul supranaturalului, descoperi urmele foarte reale ale unor oameni care și-au construit viața pe această culme și au lăsat în urmă o moștenire pe care timpul nu a reușit încă să o șteargă.
Am pătruns în așezare pe vechiul drum al satului și primul lucru care ne-a atras atenția a fost faptul că, pentru numeroase gospodării, gardurile încă există. Din nuiele împletite, din scânduri sau din șipci, chiar dacă astăzi sunt prăbușite pe alocuri, ele continuă să traseze limitele fostelor proprietăți și să spună povestea unei lumi dispărute. Privind aceste împrejmuiri, înțelegi imediat că gospodăriile nu erau înghesuite, asemenea multor construcții moderne. Fiecare familie dispunea de un spațiu generos, organizat firesc în jurul casei, al grajdurilor și al fâneței, în timp ce cea mai mare parte a terenului era ocupată de livadă. Astăzi, pomii continuă să rodească în fiecare an, martori tăcuți ai unei comunități care a dispărut, dar care încă își spune povestea prin ceea ce a lăsat în urmă.
Un alt detaliu care impresionează este modul în care fusese gândită organizarea satului. Între gospodării și drumul principal exista o diferență de nivel de aproximativ jumătate de metru, astfel încât locuințele erau amplasate pe platforme ușor înălțate. De o parte și de alta a drumului, aceste terase erau susținute de ziduri construite din blocuri de calcar cioplite cu grijă și din plăci de gresie, materiale extrase din abundență din dealurile aflate în imediata apropiere.
Această amenajare nu avea doar un rol estetic, ci și unul practic. În perioadele cu ploi abundente, apa care cobora de pe versanți era dirijată firesc spre drumul principal, transformându-l într-un adevărat canal de scurgere și protejând astfel curțile și gospodăriile de inundații. În același timp, drumul era consolidat și „pavat” cu aceleași blocuri de piatră și plăci de gresie folosite la zidurile de sprijin, o soluție ingenioasă care împiedica formarea noroiului și permitea circulația în orice anotimp. Este o dovadă că satul nu era o așezare improvizată, ci o comunitate construită cu pricepere și adaptată inteligent reliefului, în care fiecare detaliu răspundea unei nevoi practice și demonstra experiența acumulată de generații întregi de locuitori.
Ne-am continuat drumul tot mai adânc printre ruinele satului, în căutarea caselor despre care presa scria că ar fi fost bântuite, aceleași prispe pe care, potrivit reportajelor de odinioară, ar fi stat fantomele măicuțelor. După câteva minute de mers prin bălăriile care au înghițit fostul drum principal, am zărit prima casă. Ușa era închisă, ca și cum ultimul locatar ar fi vrut doar să oprească vântul să intre înăuntru. Nu era încuiată, nu avea lacăt și nici măcar o sârmă care să o țină. Am apăsat ușor pe clanță, iar ușa s-a deschis fără împotrivire.
În clipa aceea nu pășești într-o casă părăsită. Pășești într-o lume care pare să fi rămas suspendată în timp. Zgomotul prezentului dispare, iar în locul lui se așterne o liniște greu de descris. Pentru o clipă, ai impresia că te-ai întors în copilărie, în casa bunicilor, acolo unde soba trosnea iarna, lumina intra prin ferestre mici, iar timpul curgea altfel. Este un univers care nu a fost distrus de războaie sau de catastrofe, ci de ceva mult mai tăcut: trecerea generațiilor și depopularea satelor românești.
Interiorul locuinței îți dezvăluie imediat simplitatea și logica după care era organizată viața de odinioară. Casa era alcătuită din două încăperi. Bucătăria, cea mai spațioasă, reprezenta centrul gospodăriei și adăpostea masa, soba și diferite obiecte de uz casnic, în timp ce camera alăturată era destinată odihnei, aici aflându-se patul proprietarului.
Un detaliu care atrage imediat atenția este numărul surprinzător de mare al ferestrelor. Într-o vreme în care energia electrică nu ajunsese pe aceste culmi, lumina naturală devenea o resursă prețioasă. Ferestrele erau gândite astfel încât să lumineze cât mai bine interiorul pe parcursul zilei, transformând o locuință modestă într-un spațiu cald și primitor. Așa arăta, în esență, casa țăranului român de munte: simplă, funcțională, construită cu pricepere și locuită de oameni harnici, pentru care munca, familia și credința reprezentau reperele firești ale vieții de zi cu zi.
Și atunci înțelegi cât de mare este contrastul dintre legenda vândută de dragul audienței și realitatea din fața ochilor. Pe prispa acestei case nu am găsit nicio fantomă. Am găsit doar tăcerea unei lumi care se stinge încet și urmele unei existențe simple, dar demne.
Ne continuăm drumul, hotărâți să mai căutăm câteva „iele”, vreun demon sau măcar o fantomă, fiindcă pe cele despre care vorbeau reportajele tocmai le-am demontat. Trecem din gospodărie în gospodărie, printre ruinele caselor în care, odinioară, oamenii au trăit, au muncit, au râs, au plâns și și-au crescut copiii. Astăzi nu au mai rămas decât pietre, lemne putrezite și urme ale unor vieți dispărute, însă locul păstrează o demnitate care te face să calci cu grijă. Aproape instinctiv, eviți să pășești peste fundații sau peste ceea ce a mai rămas din gospodării, ca și cum ai păși peste memoria celor care au numit cândva acest loc „acasă”.
Din loc în loc observăm, prinse de copaci, găleți vechi din tablă, bucăți de fier și alte obiecte metalice care, privite de la distanță, ar putea alimenta cu ușurință imaginația celor dornici de mister. Într-o fotografie sau într-un reportaj grăbit, ar putea deveni încă o „dovadă” că locul ascunde ceva neobișnuit.
Cristian Pătrănoiu, cel care mă însoțește în această explorare, îmi spune că totul este mult mai simplu și mult mai logic. În multe sate abandonate din zona de munte, localnicii improvizau astfel de mecanisme pentru a ține animalele sălbatice la distanță. Când vântul începe să bată, bucățile de metal se lovesc unele de altele și produc un zgomot puternic, suficient pentru a descuraja urșii, mistreții sau alte lighioane să se apropie de fostele gospodării. Încă o dată, ceea ce unii au transformat în poveste cu fantome se dovedește a fi doar ingeniozitatea simplă a țăranului român, obișnuit să găsească soluții practice pentru problemele de fiecare zi.
Pe măsură ce înaintăm prin fostul sat, descoperim și alte case. Unele sunt mai încăpătoare, altele modeste, însă toate par construite după aceeași logică și aceleași nevoi ale unei comunități de munte. Compartimentarea este aproape identică de la o gospodărie la alta. Bucătăria reprezenta centrul casei, locul unde se afla soba, masa și celelalte obiecte necesare traiului de zi cu zi, iar alături se găsea camera de locuit, destinată odihnei.
Oricât de mici ar fi fost aceste locuințe, aproape toate aveau un beci întins pe întreaga suprafață a casei, indispensabil pentru păstrarea alimentelor în timpul verii. Deasupra se afla podul, un spațiu la fel de important în gospodăria tradițională. Acolo era depozitată lâna după tunderea oilor, se uscau plantele culese din împrejurimi și erau atârnate mezelurile pregătite de săteni, ferite de umezeală și de căldura anotimpului.
Poate cea mai puternică dovadă că satul nu are nimic în comun cu legenda fantomelor o reprezintă crucile de pomenire ridicate la intrarea în fostele gospodării. Prezența lor vorbește despre o comunitate profund credincioasă, pentru care memoria familiei și respectul față de cei plecați dintre cei vii ocupau un loc esențial. Aceste cruci nu marchează doar hotarul unei curți, ci și legătura dintre generații, dintre cei care au trăit aici și cei care le-au urmat. Din păcate, timpul nu a fost blând cu ele. Am reușit să identificăm doar două, celelalte fiind distruse sau înghițite de vegetație și de trecerea deceniilor. Prima, cioplită în piatră, se păstrează într-o stare remarcabilă. Cineva continuă să aibă grijă de ea: deasupra i-a fost ridicată o mică aplecătoare care o protejează de ploaie și ninsoare, iar urmele de vopsea proaspătă arată că memoria celor care au locuit aici nu a fost uitată. Este greu de împăcat imaginea acestor cruci, ridicate cu evlavie și păstrate cu grijă, cu povestea senzațională a unui sat „blestemat”. Dimpotrivă, ele spun o cu totul altă poveste: aceea a unor oameni simpli, credincioși și profund legați de familie, pentru care respectul față de Dumnezeu și față de înaintași era o parte firească a vieții de zi cu zi.
Pe fața primei cruci se mai poate citi, cu destulă dificultate, o inscripție care păstrează numele celor ce au ridicat-o: „Ridk de Cristian i Ana cu fii ei, sot Ilie si fiica lor Ileana cu sot Ion”. Deși timpul a șters o parte din litere, mesajul rămâne suficient de clar pentru a înțelege că în spatele acestei cruci se afla o familie numeroasă, care a dorit să lase în urmă un semn al credinței și al pomenirii celor dragi. La mică distanță descoperim o a doua cruce, de această dată din lemn, aflată într-o stare mult mai fragilă. Vremea și-a spus cuvântul, iar lemnul abia mai rezistă. Cu toate acestea, inscripția încă mai poate fi descifrată parțial: „Acistă Sf. cruci sa ridicat de robul lui Dumnezeu Dumitru, cu soția Maria și fiica lor St…”. Chiar dacă ultimele cuvinte s-au pierdut odată cu trecerea anilor, esența mesajului a rămas.
Sunt necesare aproximativ treizeci-patruzeci de minute pentru a străbate întreaga așezare și a ajunge în ceea ce pare a fi capătul fostului sat. Pe parcursul expediției am căutat, cu bună știință, toate locurile în care reportajele de odinioară susțineau că ar fi fost fotografiate sau observate „spirite”. Am privit cu atenție fiecare gospodărie, fiecare prispă și fiecare colț al ruinelor. Putem spune, fără nicio urmă de îndoială, că singurele prezențe care ne-au însoțit au fost liniștea, păsările pădurii și istoria acestui loc. La întoarcere am ales să ne oprim la o ultimă casă, pe care o lăsasem intenționat pentru final. Era amplasată într-o zonă mai greu accesibilă, ascunsă de vegetație și ușor retrasă față de restul gospodăriilor. Am apăsat din nou pe clanță, convinși că vom descoperi încă o locuință asemănătoare celor vizitate până atunci. De această dată însă, am avut parte de o surpriză. Ușa nu se deschidea direct în casă, ci conducea mai întâi într-o curte interioară, iar locuința se afla dincolo de aceasta. Era o organizare diferită de cea întâlnită până atunci și sugera, foarte probabil, că proprietarii dispuneau de o gospodărie mai înstărită decât majoritatea vecinilor lor. Chiar și după atâția ani de abandon, arhitectura acestei case continua să vorbească despre statutul și bunăstarea familiei care o ridicase, demonstrând încă o dată că satul Călugărițele nu era o așezare uniformă, ci o comunitate în care fiecare gospodărie își purta propria poveste.
Curtea părea încremenită în timp. Sub o băncuță din lemn, așezată odinioară la umbra unei bolte de viță-de-vie, se aflau încă câteva sticle cu rachiu de prune, etichetate din anii 1960. Alături, un păhărel atârna de un cui, la îndemână, ca și cum proprietarul urma să se întoarcă din grădină în orice clipă. Timpul se oprise aici fără să ceară voie nimănui.Ușa casei era deschisă. Am pășit înăuntru cu aceeași grijă cu care ai intra într-un muzeu al unei vieți obișnuite. În încăperea principală, bucătăria, lângă sobă, familia lăsase în urmă câteva ustensile gospodărești, obiecte de uz zilnic și un teanc de documente pe care nimeni nu le mai ridicase. Din aceste hârtii îngălbenite de vreme am reușit să recompunem, bucată cu bucată, povestea ultimilor locatari ai casei. Locuința aparținuse familiei Mâgâdan, care trăise aici de mai multe generații. Emil și soția sa, Veta, își petrecuseră viața împreună pe această culme, împărțind bucuriile și greutățile unei existențe simple. Printre documentele păstrate am descoperit și invitația la ceea ce avea să fie, probabil, ultimul lor mare moment de sărbătoare. La 31 ianuarie 1987, cei doi participaseră la nunta Mioarei și a lui Nelu, copiii unor vecini, eveniment care urma să aibă loc la biserica din satul Între-Sibicii, începând cu ora 14.Apoi, povestea capătă un ton tot mai apăsător. La 27 februarie 1995, Veta moare. Emil rămâne singur în casa din Călugărițele, iar printre documentele păstrate se află și o declarație adresată autorităților, în care arată că el a suportat singur cheltuielile înmormântării soției, fără sprijin din partea altcuiva. Dincolo de valoarea administrativă, acel document surprinde drama discretă a unui om rămas singur într-un sat care începea să se golească.Ultima urmă documentară a existenței sale este o adeverință medicală eliberată în urma unui consult efectuat la Buzău, spre sfârșitul anului 1997. Din aceasta aflăm că Emil Mâgâdan, în vârstă de doar 54 de ani, suferea de gastrită și de afecțiuni care îi îngreunau deplasarea. Dincolo de diagnostice, documentul lasă să se întrevadă imaginea unui om copleșit de singurătate după pierderea soției, lipsit de sprijin și de perspectiva unei vieți mai ușoare.Mai târziu, un localnic din satul aflat la poalele dealului avea să completeze ultimele pagini ale acestei povești. Emil a părăsit Călugărițele la începutul anilor 2000 și a murit la scurt timp după aceea. Nu l-au alungat fantomele, nu l-au gonit spiritele și nici vreun blestem. L-au învins izolarea, lipsa unui drum practicabil, distanța până la medic, absența electricității și imposibilitatea de a mai duce o viață decentă într-un sat rămas fără infrastructură. Aceeași soartă au avut-o, rând pe rând, și ceilalți locuitori.Adevărul despre Călugărițele este, poate, mai puțin spectaculos decât legenda care a făcut înconjurul internetului, dar infinit mai tulburător. Satul nu a fost părăsit din cauza unor iele sau a unor fantome. A fost părăsit de oameni, iar odată cu ei au plecat vocile, râsetele, copiii și viața de zi cu zi. Astăzi, ceea ce a rămas nu este un loc bântuit, ci memoria unei comunități românești care a dispărut încet, în tăcere, așa cum s-au stins sute de alte sate din munții României.
- Concluzie
Călugărițele nu a dispărut din cauza ielelor, a demonilor sau a altor făpturi născute din imaginația legendelor. Satul s-a stins dintr-un motiv mult mai pământean și, tocmai de aceea, mult mai dureros: izolarea. Lipsa unui drum practicabil, dificultatea de a ajunge la un medic, absența utilităților și depărtarea de tot ceea ce înseamnă o viață decentă au făcut ca oamenii să plece, unul câte unul, până când liniștea a luat locul comunității.
Puținii locuitori rămași în satele de la poalele dealului vorbesc cu amărăciune despre sentimentul că au fost uitați. Nu doar că ajutorul a venit prea târziu, ci că, uneori, au impresia că existența acestor așezări nici măcar nu mai este cunoscută de cei care ar trebui să le sprijine. Fără investiții, fără infrastructură și fără perspective, sate precum Călugărițele sunt condamnate să dispară nu printr-un blestem, ci printr-un proces lent de depopulare.
Adevărata tragedie nu este că oamenii au inventat povești cu fantome. Tragedia este că astfel de povești ajung să fie mai cunoscute decât destinele celor care au trăit aici și decât motivele reale pentru care aceste comunități au dispărut. Când ultimul locuitor pleacă, iar ultimul acoperiș se prăbușește, nu moare doar un sat. Dispare o parte din memoria unei țări.
Poate că, dintre toate explicațiile despre destinul acestor locuri, cea mai potrivită nu se găsește într-un reportaj senzaționalist, ci pe o plăcuță ruginită descoperită într-un alt sat părăsit, ale cărei cuvinte spun mai mult decât orice legendă – Câtă liniște în nesfărșitul misterios al văzduhului patronat de Dumnezeu, iar jos pe pământ ce furnicat de oameni inveninați de patimi în ambiția unei lumi veșnic nemulțumită.