Toma T. Socolescu s-a născut la 20 iulie 1883, în Ploiești, și s-a stins la 14 octombrie 1960, în București, după o viață dedicată aproape în întregime artei de a construi. Puțini oameni și-au lăsat amprenta asupra unui oraș așa cum a făcut-o el asupra Ploieștiului. Arhitect, profesor, urbanist, om de cultură și vizionar, Toma T. Socolescu nu a ridicat doar clădiri din cărămidă și piatră, ci a contribuit la modelarea identității unui oraș și a unei întregi regiuni. Astăzi, multe dintre creațiile sale sunt considerate monumente istorice, iar numele său ocupă un loc de cinste în galeria marilor arhitecți ai României.
S-a născut într-o familie în care arhitectura era aproape o moștenire de sânge. Fiul lui Toma N. Socolescu și nepot al unor constructori de prestigiu, părea destinat să urmeze această cale. Totuși, destinul nu i-a fost deloc blând. Copilăria fericită s-a sfârșit brutal în 1897, când tatăl său moare pe neașteptate. Trei ani mai târziu, în aceeași zi a calendarului, își pierde și mama. La doar șaptesprezece ani, tânărul Toma se vede aruncat într-o lume în care siguranța dispăruse, iar responsabilitatea pentru frații și surorile sale devenise o povară uriașă.
În mijlocul acestor încercări, desenul devine refugiul său. Ore întregi petrece cu creionul în mână, studiind forme, umbre și proporții. Biblioteca impresionantă a tatălui îi deschide apetitul pentru cunoaștere, iar talentul artistic moștenit îl împinge spre un drum care părea imposibil pentru un tânăr aflat într-o situație financiară atât de dificilă. Nici măcar marele arhitect Ioan N. Socolescu, unchiul său, nu îl încurajează să urmeze această profesie, considerată nesigură și puțin rentabilă în România sfârșitului de secol XIX.
Ascultă pentru scurt timp sfaturile celor din jur și se înscrie la Facultatea de Drept. Curând însă înțelege că nu poate trăi departe de pasiunea sa. Renunță la cariera juridică și își forțează propriul destin, alegând arhitectura într-o perioadă în care puțini ar fi avut curajul să facă un asemenea pas.
La Școala Națională Superioară de Arhitectură din București îl are profesor pe marele Ion Mincu, părintele stilului neoromânesc. În acei ani, școala nu forma doar specialiști, ci încerca să creeze o generație de arhitecți capabili să redescopere sufletul construcțiilor românești și să îl adapteze lumii moderne. Studenții erau trimiși să măsoare și să deseneze monumente istorice, biserici și case vechi, pentru a înțelege spiritul arhitecturii tradiționale. Pentru Socolescu, aceste experiențe au devenit fundamentul întregii sale creații.
În 1911 obține diploma de arhitect cu rezultate excelente și începe o carieră care avea să influențeze decisiv arhitectura românească interbelică. Primele experiențe profesionale îl aduc în mijlocul celor mai importanți arhitecți ai vremii, iar participarea la organizarea Expoziției Generale Române din 1906 îi oferă șansa de a intra în contact cu marile personalități culturale și artistice ale țării.
Călătoriile îi deschid noi orizonturi. Vizitează Viena, Budapesta, Constantinopolul, Italia și Franța, studiind monumente, piețe, palate și orașe întregi. Nu se întoarce niciodată cu mâinile goale. Fiecare drum îi aduce schițe, idei și soluții pe care le adaptează sensibilității românești. Italia îi devine una dintre marile surse de inspirație, iar farmecul orașelor mediteraneene se va regăsi subtil în multe dintre proiectele sale.
Primul Război Mondial îl găsește în uniformă. Este mobilizat și participă la campaniile militare, având misiuni dificile în timpul retragerii armatei române în Moldova. Contribuie la distrugerea podurilor pentru a încetini înaintarea inamicului, construiește spitale și instalații sanitare și luptă împotriva epidemiilor care decimau armata. În același timp, privește cu ochiul artistului lumea din jur. Își poartă mereu caietul de schițe și surprinde în acuarele și desene frumusețea satelor, a bisericilor și a artei populare românești. Aceste imagini aveau să-i hrănească imaginația pentru tot restul vieții.
După război devine una dintre cele mai influente figuri ale Prahovei. Este arhitect-șef al județului și apoi primar al Ploieștiului. Mandatul său este scurt, dar extrem de important. Înțelege că dezvoltarea orașului nu poate avea loc fără o viziune urbanistică amplă și reușește să extindă suprafața intravilană astfel încât marile rafinării să fie incluse în limitele administrative ale Ploieștiului. Decizia triplează veniturile orașului și creează baza financiară pentru modernizarea infrastructurii, extinderea rețelelor de apă, electricitate și canalizare, construirea de școli, dispensare și alte instituții publice.
În paralel cu activitatea practică, dezvoltă o impresionantă operă teoretică. Este unul dintre puținii arhitecți români care nu s-au limitat la proiectare. Scrie studii, monografii și cursuri universitare, analizează istoria arhitecturii românești și încearcă să definească principiile unei arhitecturi naționale moderne. Timp de două decenii predă la Școala de Arhitectură, formând generații întregi de profesioniști.
Publică lucrări fundamentale despre Ploiești, despre Ion Mincu și despre istoria arhitecturii românești. După moartea sa aveau să apară alte două volume monumentale, considerate și astăzi lucrări de referință pentru cercetătorii domeniului.
Dincolo de profesie, Socolescu este un om implicat în viața comunității. Înființează Așezământul Cultural „Nicolae Iorga”, participă la activitățile Rotary Club și se implică în numeroase proiecte culturale. Politica îl atrage doar în măsura în care îi poate servi idealurile urbanistice și culturale. Devine deputat, consilier municipal și primar, dar rămâne înainte de toate arhitect.
După instaurarea regimului comunist, destinul său cunoaște o schimbare dramatică. Refuză să se alinieze noii puteri și este catalogat drept dușman al poporului. Fiul său pleacă în Franța, iar acest lucru agravează suspiciunile autorităților. Proprietățile îi sunt confiscate, este evacuat din casa sa din Păulești și supus unei supravegheri constante. Arhitectul care contribuise la dezvoltarea orașelor și la cultura românească este redus la o existență modestă și lipsită de siguranță.
Cu toate acestea, nu cedează. Continuă să scrie, să cerceteze și să viseze la arhitectura pe care o iubise întreaga viață. Lucrează până la vârste înaintate în institute de proiectare și la departamente dedicate monumentelor istorice. Chiar și atunci când i se refuză o pensie decentă și când sănătatea începe să îl trădeze, își corectează manuscrisele și completează monografiile pe care le considera testamentul său intelectual.
Când se stinge, în octombrie 1960, România pierde nu doar un arhitect, ci unul dintre ultimii reprezentanți ai unei generații care construise cu aceeași pasiune clădiri, instituții și idealuri. Astăzi, privind Halele Centrale din Ploiești, palatele, școlile și edificiile care îi poartă semnătura, putem înțelege mai bine cine a fost Toma T. Socolescu: un om care a crezut că frumusețea unui oraș poate educa un popor și că arhitectura este, înainte de toate, o formă de iubire față de comunitate.