Dacă literatura română ar fi fost un mare ospăț, atunci Păstorel Teodoreanu ar fi fost, fără îndoială, omul așezat în capul mesei. Cu un pahar de vin bun în față, o epigramă pregătită pe buze și o ironie fină ascunsă în privire, el a traversat prima jumătate a secolului XX ca unul dintre cei mai fermecători boemi ai culturii române.
Născut la 30 iulie 1894, la Dorohoi, și plecat dintre cei vii la 17 martie 1964, la București, Alexandru Osvald Teodoreanu – cunoscut întregii țări drept Păstorel – a fost poet, avocat, publicist, epigramist, gastronom, degustător de excepție și, mai presus de toate, un spirit liber. Frate mai mare al romancierului Ionel Teodoreanu, autorul celebrului „La Medeleni”, Păstorel a ales un drum diferit. Dacă Ionel a devenit cronicarul adolescenței și al nostalgiei, Păstorel s-a transformat în cavalerul satirei, în maestrul replicii usturătoare și al umorului elegant. Era omul care putea transforma o cină într-un spectacol și o conversație banală într-o pagină de literatură.
Debutul său literar are loc în 1919, în paginile revistei „Crinul”, unde publică primele epigrame. Nimeni nu bănuia atunci că aceste versuri scurte și mușcătoare aveau să-l transforme într-o legendă. Curând, numele său începe să apară în cele mai importante publicații ale vremii: „Viața Românească”, „Gândirea”, „Adevărul”, „Contimporanul”, „Bilete de papagal”, „Universul literar”, „Revista Fundațiilor Regale” și multe altele. Păstorel nu scria pentru a demonstra ceva; scria pentru plăcerea jocului intelectual, pentru savoarea limbii și pentru bucuria de a înțepa cu eleganță vanitățile lumii.
Primul său mare succes a fost „Hronicul măscăriciului Vălătuc”, o carte atât de originală încât George Călinescu a comparat-o cu „Gargantua și Pantagruel” al lui Rabelais. Era o comparație pe măsură. Păstorel avea aceeași poftă de viață, aceeași imaginație debordantă și aceeași capacitate de a transforma grotescul și comicul în literatură de mare clasă. Anii interbelici îl găsesc în centrul boemei ieșene și bucureștene. Frecventează restaurante, cafenele, redacții și saloane literare. Este prezent oriunde există inteligență, spirit și vin bun. Publică volume de epigrame, proză și publicistică, fiecare purtând amprenta personalității sale inconfundabile: ironică, rafinată, adesea necruțătoare, dar aproape întotdeauna elegantă.
Pentru Păstorel, cuvântul era asemenea unei florete. Nu lovea brutal, ci precis. O epigramă bine construită putea provoca mai multă neliniște decât un articol de ziar și mai multă râs decât o piesă de teatru. Politicieni, academicieni, scriitori sau personaje mondene au simțit pe propria piele ascuțișul spiritului său. Dar Păstorel nu a fost doar un scriitor. A fost și unul dintre cei mai cunoscuți gurmanzi ai României. Pentru el, gastronomia nu reprezenta o simplă necesitate, ci o artă. Vorbea despre mâncare cu aceeași pasiune cu care alții vorbeau despre poezie. Despre vinuri cu aceeași seriozitate cu care istoricii discutau despre documente vechi.
Legenda spune că putea identifica nu doar soiul unui vin, ci și podgoria, anul recoltei, poziția viei pe deal și chiar particularitățile climatice ale sezonului în care fusese produs. Nu era doar un degustător talentat, ci un adevărat enciclopedist al vinului. Prietenii îl chemau adesea să arbitreze dispute între cunoscători, iar verdictul său era acceptat fără drept de apel. A scris chiar și un amplu tratat despre vinuri, coniacuri și tehnica degustării. Din păcate, manuscrisul s-a pierdut, devenind una dintre marile dispariții ale culturii gastronomice românești. Dacă ar fi supraviețuit, probabil că ar fi fost considerat astăzi o lucrare fundamentală.
În spatele umorului său se ascundea însă și un spirit profund independent. După instaurarea regimului comunist, multe dintre textele sale au circulat pe ascuns, copiate de mână și transmise din om în om. Unele dintre epigramele sale au devenit adevărate simboluri ale rezistenței prin ironie. Într-o epocă în care cuvintele puteau trimite oamenii la închisoare, Păstorel continua să transforme sarcasmul în armă. Această libertate interioară avea să-l coste.
A fost arestat de Securitate și supus interogatoriilor. Autoritățile încercau să obțină informații despre cercul său de prieteni și despre opiniile acestora față de regim. Dar nici măcar presiunea unui asemenea sistem nu a reușit să-i anuleze spiritul. În paralel, continuă să traducă și să scrie. Una dintre cele mai cunoscute realizări ale sale rămâne traducerea, împreună cu Jean Grosu, a celebrului roman „Peripețiile bravului soldat Švejk” de Jaroslav Hašek. Traducerea a fost atât de reușită încât a rămas vreme de generații ediția preferată a cititorilor români.
După moartea sa, opera lui Păstorel a continuat să trăiască într-un mod aparte. Multe dintre epigramele sale au circulat oral, devenind aproape folclor urban. Unele au fost atribuite greșit altora, altele au fost deformate de timp, iar câteva au devenit atât de populare încât și-au pierdut autorul în memoria colectivă. Este poate cel mai sigur semn al succesului: atunci când creația devine mai cunoscută decât creatorul.
Redescoperit după 1989, Păstorel Teodoreanu apare astăzi ca una dintre cele mai pitorești și fascinante figuri ale culturii române. Scriitor de talent, degustător legendar, polemist temut și boem incorigibil, el a demonstrat că inteligența poate fi savuroasă, că literatura poate avea gust de vin vechi și că o epigramă bine țintită poate supraviețui mai mult decât multe discursuri solemne.