Marius Nasta s-a născut la 4 decembrie 1890, în București, și avea să moară pe 5 aprilie 1965, în același oraș. A fost unul dintre cei mai mari medici ai României moderne, pneumoftiziolog, epidemiolog, microbiolog, profesor universitar, academician și întemeietor al Institutului de Pneumoftiziologie care îi poartă astăzi numele. Pentru generații întregi de medici și cercetători, Marius Nasta a reprezentat modelul savantului complet, omul care și-a dedicat întreaga viață luptei împotriva tuberculozei și apărării sănătății publice. Renumele său depășea cu mult granițele țării, iar profesorul Ferencz Kovacs, întemeietorul ftiziologiei moderne maghiare, îl descria drept „cea mai mare personalitate ftiziologică mondială”, considerând prezența sa la congresele internaționale o adevărată sărbătoare a științei și culturii.
Destinul său profesional a fost marcat încă din tinerețe de întâlnirea cu marile provocări ale epocii. Tânărul medic primește „botezul focului” în timpul războiului balcanic din 1913, când luptă împotriva epidemiei de holeră și a suferințelor provocate de conflict. Primul Război Mondial îl găsește tot pe front, în spitalele militare, unde dovedește un profesionalism și un curaj remarcabile. Pentru activitatea sa este decorat cu numeroase ordine și medalii românești, devine membru al Misiunii Române de Cruce Roșie pe lângă Armata Franceză și primește prestigioasa Legiune de Onoare a Franței în grad de cavaler. În timpul bombardamentelor din anii 1942–1944, când multe unități sanitare erau lovite de atacurile aeriene, Marius Nasta refuza să părăsească bolnavii care nu puteau fi evacuați, rămânând lângă ei chiar și în cele mai periculoase momente.
Absolvent al Facultății de Medicină din București, Marius Nasta a avut șansa de a fi format de una dintre cele mai mari personalități ale medicinei românești: Ioan Cantacuzino. Despre această întâlnire avea să spună mai târziu că a fost „evenimentul cel mai important și hotărâtor al vieții” sale. Sub îndrumarea maestrului său, Nasta s-a orientat către cercetare și către studiul bolilor pulmonare, domeniu în care avea să revoluționeze medicina românească.
În anul 1927 a înființat prima secție specializată în tuberculoză din România, în cadrul Institutului Cantacuzino. Acolo a lucrat și a locuit împreună cu familia sa, în condiții modeste, conducând secția până în 1945. Pentru el, cercetarea nu era o profesie, ci o misiune. Studiul tuberculozei, boală care făcea ravagii în Europa acelei epoci, a devenit preocuparea centrală a întregii sale existențe.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, profesorul Marius Nasta a pus bazele Institutului de Ftiziologie din București, organizat în cadrul vechiului Spital Filaret. A devenit primul director al instituției și a creat aici un model modern de medicină, în care tratamentul pacienților era strâns legat de activitatea de cercetare. Institutul avea să devină unul dintre cele mai importante centre de luptă împotriva tuberculozei din Europa de Est și să formeze generații întregi de specialiști.
Convins că progresul medical depinde de circulația liberă a cunoașterii, profesorul Nasta a susținut apariția unor publicații științifice de referință, precum Cercetări de Ftiziologie, Buletin Informativ și revista Ftiziologia, devenită ulterior Pneumologia. Prin aceste reviste, medicii români aveau acces la cele mai noi descoperiri și cercetări din domeniu, într-o perioadă în care schimbul internațional de informații era adesea dificil.
Prestigiul său internațional și contribuțiile excepționale la dezvoltarea medicinei nu l-au protejat însă de abuzurile regimului comunist. În 1959, autoritățile îi înscenează un proces, îl îndepărtează din funcția de director al institutului, îl exclud din învățământ și încearcă să-i distrugă reputația profesională. Într-o perioadă în care mulți dintre colaboratorii săi se temeau să-i ia apărarea, Academia Română a rămas singura instituție care a refuzat să se dezică de el și care a continuat să-i recunoască valoarea. După ani de umilințe și persecuții, profesorul a fost readus parțial în activitate, însă loviturile primite și-au pus amprenta asupra sănătății sale.
Un neoplasm necruțător avea să-i curme viața în anul 1965. Omul care înfruntase epidemiile, războaiele și nedreptățile politice s-a stins după o existență dedicată în întregime bolnavilor și progresului medical. Reabilitarea deplină a memoriei sale a venit abia după căderea regimului comunist, când, în 1990, comunitatea medicală românească a sărbătorit centenarul nașterii sale și i-a redat locul pe care îl merita în istoria științei.