Gheorghe Simotta s-a născut la 19 iunie 1891, în Vlaho-Clisura, o așezare aromânească din munții Macedoniei, acolo unde piatra, lumina și memoria Bizanțului păreau să facă parte din respirația locului. Departe de Bucureștiul care avea să-i primească mai târziu clădirile, copilul venit din lumea balcanică purta deja în privire o geometrie aparte: case albe, biserici vechi, arcade, umbre scurte și ornamente tăiate parcă dintr-o civilizație care nu voia să moară. Din această zestre nevăzută se va naște mai târziu arhitectul Gheorghe Simotta, unul dintre cei mai rafinați creatori ai Bucureștiului interbelic.
În 1910, după absolvirea liceului românesc din Bitolia, se refugiază în România împreună cu mama și bunica sa. Venea dintr-un spațiu frământat, al aromânilor risipiți între imperii și granițe, dar aducea cu sine o disciplină a desenului și o sensibilitate artistică rară. Înainte de a fi arhitect, Simotta a fost un om al liniei. Desena cu o precizie aproape muzicală, căutând în contur nu doar forma, ci și sufletul lucrurilor. Întâlnirea cu maestrul G. Mirea, directorul Școlii de Belle Arte, avea să-i deschidă una dintre primele porți ale destinului. Tânărul îi arată câteva desene în tuș, iar Mirea îl sfătuiește să urmeze gravura. Simotta nu stăpânea însă această tehnică și, poate tocmai din această nepotrivire, ajunge să se îndrepte spre arhitectură. Uneori, vocațiile nu se descoperă prin drumuri drepte, ci prin ocoluri fertile.
Se înscrie la Școala Superioară de Arhitectură din București, unde îl are ca maestru pe Ion Mincu și se formează în preajma lui Petre Antonescu. La început, pornește firesc din matca stilului neo-românesc, dar nu rămâne prizonierul lui. În timp, își creează un limbaj propriu, cu rezonanțe balcanice, cu umbre bizantine, cu detalii ornamentale care par coborâte din pridvoare vechi, iconostase, broderii de piatră și lemn sculptat. Arhitectura lui nu imită trecutul, ci îl reinterpretează cu noblețe.
Primul Război Mondial îl smulge din atelier și îl trimite pe front. Licențiat în 1916, ajunge la serviciul construcțiilor militare, în divizia de geniu. Acolo, într-o lume dominată de improvizație, ruină și supraviețuire, arhitectul învață poate cea mai dură lecție a construcției: aceea că spațiul poate salva vieți. Ridică amenajări militare, participă la lucrări tehnice și descoperă cât de fragilă devine frumusețea atunci când istoria se prăbușește peste oameni. După război, Bucureștiul avea nevoie de locuințe, de sedii, de biserici, de clădiri care să dea chip unei societăți aflate între tradiție și modernitate. Simotta alege să lucreze ca liber profesionist, într-o perioadă deloc ușoară pentru arhitecți. Materialele lipseau, clienții cereau compromisuri, meseriașii buni erau puțini, iar orașul se reconstruia cu efort. Pentru o vreme, se refugiază în grafică și acuarelă, dar curând proiectele încep să se adune. În perioada interbelică realizează un număr impresionant de lucrări: locuințe individuale, blocuri, edificii religioase, clădiri publice, arhitectură funerară, hanuri, spitale și spații culturale. Din aproape 180 de proiecte, peste 130 prind viață.
În creațiile sale, totul pare gândit cu o limpezime interioară: volumul, ornamentul, finisajul, decupajul clădirii în peisajul urban. Simotta nu construia doar fațade frumoase, ci compoziții coerente, așezate cu eleganță în oraș. Casele lui au prestanță fără să strige, rafinament fără ostentație și o discreție aristocratică rar întâlnită. În ele se simte mâna unui artist care știe că arhitectura nu trebuie doar privită, ci locuită.
Palatul Patriarhal de pe Dealul Mitropoliei, Biserica Schitul Darvari, imobilele de pe strada C.A. Rosetti, bulevardul Magheru, bulevardul Dacia, Aleea Modrogan, Pitar Moș sau bulevardul Elisabeta poartă, fiecare în felul său, semnătura acestei viziuni. Sunt clădiri în care Bucureștiul interbelic își arată una dintre fețele sale cele mai elegante: cosmopolit, dar legat de tradiție; modern, dar încă sensibil la decor; urban, dar cu amintiri de pridvor și biserică veche.
Simotta nu a fost doar arhitectul care desena clădiri. A fost și profesorul care forma minți. În 1938 este chemat la Facultatea de Arhitectură din București, unde ajunge profesor titular la catedra de Desen Ornamental și Academic. Timp de trei decenii, generații întregi de studenți îi trec prin față. Îi învață nu doar tehnica desenului, ci și disciplina ochiului, respectul pentru proporție, claritatea spațiului și demnitatea detaliului. Pentru el, desenul nu era un simplu exercițiu, ci începutul gândirii arhitecturale. De altfel, întreaga sa viață a oscilat fertil între arhitectură și artă. A pictat numeroase acuarele, multe păstrate astăzi în arhiva Uniunii Arhitecților din România. Pentru Simotta, acuarela nu era o evadare din profesie, ci o continuare a ei. Prin culoare și transparență, își educa ochiul, își exersa simțul proporțiilor și păstra memoria monumentelor întâlnite. Când picta, arhitectul nu dispărea; doar își schimba instrumentul.
Călătoriile de studiu au fost esențiale în formarea sa. A cercetat monumente din România, a vizitat mănăstirile din nordul Moldovei și a călătorit în Italia, Franța, Grecia, Turcia și Germania, locuri alese pentru patrimoniul lor artistic. A înțeles că monumentul trebuie văzut la fața locului, desenat, măsurat, contemplat. Numai astfel imaginea lui se imprimă definitiv în minte și devine hrană pentru creația proprie.
A fost și un om al solidarității artistice. A făcut parte din Tinerimea Artistică, din grupările Sindicatului Artelor Frumoase și a fost cofondator al Sindicatului Artiștilor Români, alături de nume importante ale artei românești. În această calitate, Simotta aparține nu doar arhitecturii, ci și acelei mișcări mai largi care a definit avangarda artistică românească a primei jumătăți a secolului XX.
După instaurarea comunismului, lumea care îi hrănise creația începe să dispară. Bucureștiul vechi este rănit, memoria arhitecturală se subțiază, iar mulți arhitecți ai generației interbelice se retrag în desen, acuarelă și tăcere. Pentru Simotta, pictura devine poate și o formă de alinare, o modalitate de a salva pe hârtie ceea ce orașul real pierdea în piatră și zid.
A murit în 1979, la vârsta de 88 de ani, lăsând în urmă clădiri, acuarele, studenți și o lecție de rafinament profesional. Despre el s-au scris volume, i s-au cercetat proiectele, i s-au recuperat desenele și i s-a reconstituit destinul. Cărțile dedicate lui îl arată așa cum a fost: un arhitect între noblețe și rigoare, între Balcani și București, între desen și zidire.