Pentru istoria psihanalizei românești, numele lui Constantin Vlad ocupă un loc aparte, fiind considerat unul dintre pionierii care au încercat să introducă și să adapteze ideile freudiene într-un spațiu cultural încă reticent față de noile teorii ale inconștientului. Născut la 20 mai 1892 în comuna Băișești, din județul Suceava, ca fiu al unei familii numeroase de țărani, Constantin Vlad a purtat toată viața o profundă admirație pentru originile sale modeste și pentru figura tatălui său, pe care a căutat să o cinstească și să o păstreze vie în memoria posterității. Destinul său avea însă să-l poarte departe de satul natal, către marile centre intelectuale ale Europei și către un domeniu aflat atunci la începuturile sale: psihanaliza.
Tânărul Vlad își începe studiile medicale la Viena, capitala intelectuală a Europei Centrale și orașul în care trăiau și activau Sigmund Freud și Wilhelm Stekel, personalități pe care avea să le admire profund. Nu apucă însă să se bucure prea mult de viața universitară vieneză. După numai un an este trimis pe frontul din Galiția, în armata austro-ungară, unde îndeplinește funcțiile de stegar și sanitar. Războiul îi schimbă radical destinul. În mijlocul tranșeelor și al suferinței umane, descoperă pentru prima dată psihanaliza. Un ofițer ceh, Otto Pick, îi împrumută primele trei volume ale lui Sigmund Freud. Pentru Constantin Vlad, lectura acestora avea să fie o adevărată revelație intelectuală.
În puținele momente de liniște dintre confruntări, studiază cu pasiune teoriile freudiene și începe să le explice camarazilor săi de arme. Chiar în atmosfera tensionată a frontului de est, susține primele sale expuneri despre inconștient, vise și conflictele psihice. Observă direct manifestările psihologice ale soldaților și găsește în experiențele lor confirmări practice ale teoriilor pe care le descoperea în cărți. Astfel, paradoxal, debutul său în psihanaliză nu are loc într-o universitate sau într-un cabinet medical, ci în tranșeele Primului Război Mondial.
Prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și intrarea României în război îl determină să dezerteze și să se refugieze la Iași. Aici își continuă studiile medicale, iar ulterior se stabilește la București, unde intră în contact cu mediul medical românesc. El însuși avea să mărturisească faptul că între momentul „contaminării” sale cu ideile lui Freud și sosirea în capitală, psihanaliza sa fusese una preclinicǎ, dominată de lecturi, reflecții și observații personale.
La București, activând ca medic militar și lucrând în cadrul Clinicii Neuro-Psihiatrice a Spitalului Militar, începe adevărata sa activitate de cercetare. Cu o energie remarcabilă, caută permanent cazuri pe care să le analizeze prin prisma noilor teorii psihanalitice. În această perioadă îl întâlnește pe marele psihiatru Alexandru Obregia, căruia îi expune cu entuziasm concepțiile freudiene în timpul deplasărilor către spitalele bucureștene. Fascinat de pasiunea tânărului medic, Obregia îi acordă atenție și încurajare, iar influența lui Vlad poate fi observată chiar în cursurile universitare ale profesorului, unde doctrina freudiană începe să fie prezentată mai detaliat.
Momentul decisiv al carierei sale survine în anul 1923, când își susține doctoratul cu lucrarea „Contribuții la tratamentul psihanalitic (șase cazuri analitice)”. Acest eveniment este considerat astăzi unul dintre actele de naștere ale psihanalizei românești. Într-o epocă în care ideile lui Freud erau privite cu scepticism sau chiar ostilitate, Constantin Vlad își asumă deschis rolul de promotor al noii discipline și demonstrează că metodele psihanalitice pot avea aplicații practice în medicina românească.
Anii următori îl găsesc într-o activitate intelectuală febrilă. Publică numeroase lucrări și articole prin care încearcă să adapteze psihanaliza la specificul cultural românesc. El considera că simpla traducere a conceptelor freudiene nu era suficientă și că era nevoie de construirea unei terminologii adecvate limbii și mentalității românești. Din acest efort se nasc lucrări precum „Despre inconștient” (1926), „Aspecte psihanalitice” și „Dragoste, ură și teamă” (1928), opere care marchează maturizarea gândirii sale și dezvoltarea unei perspective originale asupra psihicului uman. În centrul teoriei sale se află triada fundamentală iubire–ură–frică, pe care o considera motorul principal al comportamentului uman.
În 1932 publică una dintre cele mai controversate lucrări ale sale, „Psihobiografia asupra poetului Mihai Eminescu (1850–1889)”. Studiul încearcă să interpreteze viața și opera poetului prin instrumentele psihanalizei. Deși lucrarea a stârnit reacții puternice și numeroase critici, inclusiv din partea lui Eugen Lovinescu, ea rămâne una dintre primele tentative românești de aplicare a psihanalizei în analiza personalităților culturale.
Tot în această perioadă colaborează cu Mina Minovici la studii privind aplicarea psihanalizei în medicina legală. Cercetările lor, publicate inclusiv în reviste de specialitate din Franța, urmăreau să demonstreze utilitatea înțelegerii proceselor inconștiente în evaluarea responsabilității penale și a comportamentului infracțional.
În 1935 fondează Revista Română de Psihanaliză, prima publicație de acest tip din țară. Deși a apărut doar un singur număr, inițiativa demonstrează ambiția sa de a crea un cadru instituțional pentru dezvoltarea psihanalizei românești. În 1936 participă la întemeierea Societății Române de Psihanaliză, alături de medici, psihologi și oameni de cultură preocupați de noile curente ale psihologiei moderne.
În anii celui de-Al Doilea Război Mondial și în perioada imediat următoare, Constantin Vlad continuă să publice articole de popularizare a psihologiei, psihiatriei și igienei mintale. Introduce chiar o rubrică de corespondență psiho-afectivă prin care răspunde cititorilor aflați în dificultate, anticipând într-un fel forme moderne de consiliere psihologică.
După instaurarea regimului comunist, psihanaliza intră într-o perioadă dificilă, fiind considerată incompatibilă cu ideologia oficială. Constantin Vlad continuă însă să își susțină convingerile și să lucreze în domeniul psihiatriei până la pensionarea sa, în 1968. În ultimii ani ai vieții începe redactarea memoriilor sale, lucrare în care privește cu luciditate și umor asupra propriului destin. Una dintre cele mai frumoase mărturisiri ale sale îl descrie drept un „mecanic de creiere”, un explorator al unor teritorii necunoscute, care a avut curajul să pornească pe drumuri neumblate într-o țară în care psihanaliza era aproape necunoscută.
Moare la 8 august 1971, răpus de cancer pulmonar, la vârsta de 79 de ani. În urma sa rămâne nu doar o operă importantă, ci și fundamentul unei tradiții psihanalitice românești. După căderea comunismului, moștenirea sa intelectuală începe să fie redescoperită. În 1993, apariția primului număr al „Buletinului de Psihanaliză”, editat de Societatea Psihanalitică Română, reprezintă și un omagiu adus celui care, cu decenii înainte, avusese curajul să introducă în România ideile revoluționare ale lui Freud. Astăzi, Constantin Vlad este privit ca unul dintre întemeietorii psihanalizei românești, un pionier care a deschis drumuri noi într-un domeniu aflat atunci la granița dintre știință, filosofie și explorarea profundă a sufletului omenesc.