Familia Lahovary ocupă un loc aparte în istoria României moderne, iar destinul generalului Iacob Lahovary pare să concentreze în sine gloria, patriotismul și influența pe care acest neam le-a exercitat asupra țării timp de mai bine de un secol. Când, la 7 februarie 1907, generalul s-a stins din viață, răpus de un cancer necruțător, România a intrat într-un doliu autentic. A doua zi, Bucureștiul părea paralizat de vestea dispariției celui care fusese erou al Războiului de Independență, reformator al armatei române și unul dintre cei mai respectați diplomați ai Europei începutului de secol XX. Parlamentul și-a suspendat lucrările, teatrele și-au închis porțile, iar pe marile bulevarde au apărut drapele îndoliate. La Biserica Albă, unde fusese depus sicriul, mulțimile au format un adevărat fluviu uman. Balcoanele, ferestrele și acoperișurile erau pline de oameni veniți să-i aducă un ultim omagiu. Printre cei prezenți s-au aflat prințul Ferdinand și reprezentanți ai tuturor marilor puteri europene, semn al prestigiului internațional de care se bucura cel dispărut.
Faima lui Iacob Lahovary nu se datora doar carierei politice, ci și faptelor de arme care îl transformaseră într-un simbol al generației Independenței. În timpul războiului din 1877–1878 a ocupat funcția de șef al operațiunilor Marelui Cartier General și s-a remarcat prin curaj și capacitate strategică la Grivița, Plevna și Vidin. Pentru meritele sale a fost decorat cu numeroase ordine românești și străine, devenind una dintre figurile militare cele mai respectate ale vremii. Mai târziu, în fruntea Ministerului de Război, a inițiat cea mai importantă reformă militară a României înainte de Primul Război Mondial, modernizând armamentul, reorganizând infanteria și cavaleria și pregătind, în deplin secret, planuri pentru eliberarea Transilvaniei.
Ca ministru de Externe, între 1904 și 1907, Lahovary a confirmat că era la fel de talentat în diplomație precum fusese pe câmpul de luptă. A menținut cu abilitate echilibrul relațiilor României cu marile puteri și a evitat implicarea țării în conflicte care i-ar fi putut compromite viitorul. Respectat de aliați și adversari deopotrivă, a fost plâns chiar și de reprezentanții Imperiului Otoman, împotriva căruia luptase cu trei decenii înainte.
Ridicată la inițiativa generalului, capela familiei Lahovary este o adevărată capodoperă a arhitecturii românești, proiectată de marele Ion Mincu. Spre deosebire de majoritatea monumentelor funerare ale epocii, Mincu a conceput aici o veritabilă biserică românească în miniatură, transpusă în piatră și destinată veșniciei. Volumetria, decorațiile sculptate, frescele și proporțiile sale transformă capela într-un monument unic în patrimoniul funerar românesc. Arhitecții contemporani consideră că reprezintă una dintre cele mai reușite expresii ale stilului național promovat de Mincu, o sinteză între arhitectura tradițională românească și rafinamentul artei monumentale de început de secol XX.
Povestea familiei Lahovary este însă mult mai amplă decât destinul generalului. Originară din lumea grecească fanariotă și stabilită în Țara Românească în secolul al XVIII-lea, familia a dat României diplomați, miniștri, militari și oameni de cultură care au influențat decisiv evoluția statului modern. Alexandru Lahovary și Ion Lahovary au ocupat la rândul lor portofoliul Afacerilor Externe, iar din această familie se trage și celebra scriitoare Martha Bibescu. Timp de generații, numele Lahovary a fost sinonim cu serviciul public, patriotismul și elita politică a României.