Aristița Bolliac, născută Izvoranu în anul 1827, a venit pe lume într-o familie în care bogăția și tragedia mergeau mână în mână, asemenea luminii și umbrei într-un vechi tablou boieresc. Era fiica paharnicului Alecu Izvoranu și a Elenei Butculescu, descendentă a unei vechi familii de mari proprietari din ținuturile Oltului. În spatele zidurilor conacelor și al privilegiilor unei vieți îndestulate se ascundea însă o dramă greu de imaginat. Elena Izvoranu adusese pe lume douăzeci și patru de copii, însă numai opt aveau să ajungă la vârsta maturității.
În familie s-a păstrat multă vreme o poveste cutremurătoare, transmisă din generație în generație ca o rană niciodată vindecată. Se spunea că o parte dintre acești copii și-au găsit sfârșitul în mod tragic din pricina bonei care îi îngrijea. Femeie corpolentă și neîndemânatică, aceasta obișnuia să-i așeze pe cei mici la culcare de o parte și de alta a trupului său. În somn, fără să-și dea seama, se întorcea de pe o parte pe alta, iar nefericiții copii rămâneau prinși sub greutatea ei. Astfel, liniștea nopții se transforma în tragedie, iar zorii aduceau plânsete în locul râsetelor care ar fi trebuit să umple odăile conacului.
Poate că tocmai această succesiune de pierderi a făcut ca fiecare copil rămas în viață să fie privit ca un adevărat dar al providenței. Printre aceștia se afla și Aristița, o tânără educată, delicată și apreciată în cercurile boierești ale vremii.
La 24 noiembrie 1846, când abia împlinise nouăsprezece ani, destinul avea să-i schimbe cursul vieții. În fața altarului se unea cu Cezar Bolliac, poetul, gazetarul și viitorul revoluționar pașoptist, un bărbat de treizeci și trei de ani, deja cunoscut în lumea intelectuală a Bucureștilor. Prin această căsătorie, Bolliac primea și moșia Glina din Ilfov, adusă ca zestre de tânăra sa soție. Totuși, valoarea acestei uniuni nu putea fi măsurată în pogoane de pământ sau în averi, ci în devotamentul care avea să-i lege vreme de paisprezece ani.
În tumultul unei existențe dominate de gazetărie, conspirații politice, exiluri și idealuri naționale, Aristița a rămas refugiul liniștit al poetului. Nu a căutat lumina scenei publice și nici gloria care îl înconjura pe soțul său. A ales, în schimb, discreția și loialitatea, devenind confidenta și sprijinul său într-o perioadă în care România însăși își căuta drumul spre modernitate. Căsnicia lor nu a fost binecuvântată cu urmași, însă cei paisprezece ani petrecuți împreună aveau să rămână printre cei mai echilibrați și mai senini din viața lui Bolliac.
Dar destinul, care îi adusese împreună, avea să-i despartă mult prea devreme. La 11 aprilie 1860, Aristița se stinge din viață la numai treizeci și trei de ani, aceeași vârstă pe care o avea Cezar Bolliac în ziua nunții lor. Moartea ei îl zdrobește pe poet, iar durerea acestei pierderi avea să-l urmărească multă vreme.
Plecarea sa coincide cu începuturile noului Cimitir Șerban Vodă, viitorul Bellu, loc destinat să devină peste decenii panteonul marilor personalități ale României. Astfel, fără să știe, Aristița avea să intre în istorie nu doar ca soția lui Cezar Bolliac, ci și ca una dintre primele prezențe ale acestui loc al memoriei naționale. Ea este considerată al doilea concesionar consemnat oficial în arhivele cimitirului, fiind precedată doar de Elena, fiica lui C.A. Rosetti.
Și astăzi, la figura 30, locul 13, lespedea sa funerară veghează tăcută printre monumentele Bellului. Este una dintre cele mai vechi pietre de mormânt păstrate în cimitir și unul dintre puținii martori ai începuturilor sale. Sub ea odihnește nu doar o tânără boieroaică răpusă prea devreme, ci și o poveste de iubire, de suferință și de memorie, rămasă vie în piatra pe care un soț îndurerat a ridicat-o în numele celei pe care nu a încetat niciodată să o plângă.