În cultura română de la începutul secolului al XX-lea există câteva personalități fără de care teatrul, literatura și chiar ideea de artă națională ar fi arătat altfel. Alexandru Davila este una dintre acestea. Dramaturg, regizor, director de teatru, poet, prozator, publicist și spirit neliniștit, el a fost unul dintre marii arhitecți ai scenei românești moderne. A creat personaje memorabile, a lansat actori care aveau să devină legende și a ridicat Teatrul Național la un nivel artistic fără precedent. Viața lui, însă, a fost marcată și de o tragedie care pare desprinsă dintr-o piesă dramatică: un atentat absurd care l-a condamnat la paisprezece ani de paralizie.
Alexandru Davila s-a născut la 12 februarie 1862, în legendarul Conac al Goleștilor, loc încărcat de istorie și de spiritul marilor familii românești. Era fiul doctorului Carol Davila și al Anicăi Racoviță, descendentă a familiei Goleștilor. Prin mama sa, era nepotul lui Dinicu Golescu, unul dintre pionierii culturii moderne românești.
Copilăria și-a petrecut-o între București și conacul de la Golești, într-un mediu în care cultura, educația și patriotismul reprezentau valori fundamentale. Primele clase le urmează chiar la școala din Golești, apoi continuă studiile la București. Curând însă, destinul îl poartă către capitala culturală a Europei.
În 1874, tatăl său îl trimite la Paris. Acolo urmează cursurile prestigiosului Liceu Saint-Louis și intră în contact cu lumea intelectuală franceză. Frecventează cercurile artistice și literare ale vremii și îi cunoaște pe Paul Verlaine, Jean Richepin, Edmond Haraucourt și alte figuri importante ale boemei pariziene. Pentru adolescentul român, Parisul nu era doar un oraș, ci o școală a spiritului.
Revenit în țară în 1881, începe o carieră diversă și surprinzătoare. Este numit atașat diplomatic și trimis la Roma și Bruxelles. Activează în presă, colaborează la importante publicații și ocupă funcții administrative, inclusiv aceea de inspector al Poliției Capitalei și subprefect al județului Tulcea.
Nimic din toate acestea nu reușește însă să-i eclipseze adevărata pasiune: literatura și teatrul.
Primele sale încercări literare sunt poetice. Scrie versuri în limba franceză și română, publică sporadic în reviste și explorează teme romantice și filozofice. Mai târziu va publica poeme precum Reînviere, Maiul sau Himere, în care reflectă asupra destinului uman și forței spiritului.
Ca prozator, lasă în urmă o operă aparte, reunită în volumele „Din torsul zilelor”, adevărate bijuterii memorialistice. În aceste pagini evocă oameni, întâmplări și epoci cu o finețe care l-a făcut pe Camil Petrescu să considere lucrarea una dintre cele mai valoroase surse documentare și literare ale timpului său.
Spirit enciclopedic, Davila se interesează inclusiv de lingvistică. Propune reforme ale alfabetului românesc și susține că scrierea trebuie să urmeze fidel realitatea fonetică a limbii. Era convins că limba română merita instrumente grafice adaptate specificului său și nu ezita să provoace dezbateri în jurul acestor idei. Totuși, locul în care avea să lase cea mai profundă amprentă era teatrul.
La 29 ianuarie 1905, este numit director al Teatrul Național din București. În această funcție începe una dintre cele mai importante reforme din istoria scenei românești. Nu privea teatrul ca pe un simplu loc de divertisment, ci ca pe o instituție de educație și construcție națională.
Sub conducerea sa, repertoriul este reorganizat, iar dramaturgia românească primește o atenție fără precedent. Deschide stagiuni cu opere precum Despot Vodă și Răzvan și Vidra, promovând în același timp marile texte ale literaturii universale.
Davila nu era doar director, ci și un extraordinar descoperitor de talente. El contribuie decisiv la afirmarea unor actori care vor deveni repere ale scenei românești: Lucia Sturdza Bulandra, Tony Bulandra, Marioara Voiculescu, Ion Manolescu și mulți alții.
Ca teoretician, era convins că teatrul nu trebuie să copieze realitatea, ci să creeze iluzia acesteia. În celebrele sale Scrisori către actorul X, publicate după Primul Război Mondial, formulează idei moderne despre actorie, regie și rolul textului dramatic, anticipând multe dintre dezbaterile teatrului contemporan.
În paralel, își construiește și reputația de dramaturg. Capodopera sa rămâne Vlaicu Vodă, una dintre cele mai importante piese istorice din literatura română. Inspirată din epoca lui Vladislav Vlaicu, lucrarea îmbină conflictul politic cu drama umană și propune o viziune amplă asupra destinului național.
Piesa urma să facă parte dintr-o trilogie monumentală, Mirciada, alături de Dan Vodă și Mircea cel Bătrân. Deși ultimele două au rămas doar în stadiul de proiect, ambiția autorului era impresionantă: o adevărată epopee dramatică a formării statului medieval românesc.
La începutul anului 1914, Alexandru Davila părăsește conducerea Teatrului Național. Departe de a se retrage, începe noi proiecte culturale și visează la publicarea unei colecții comentate a marilor opere românești.
În dimineața zilei de 5 aprilie 1915, în propria locuință, este atacat în timpul somnului de omul său de serviciu, Jean Dumitriu. Motivele agresiunii nu au fost niciodată elucidate pe deplin. Lovitura de pumnal îi produce răni grave și îi afectează ireversibil sistemul nervos. Supraviețuiește, dar rămâne paralizat.
Pentru un om care trăise prin energie, idei și mișcare permanentă, pedeapsa era devastatoare. Condamnat la scaunul cu rotile, petrece următorii paisprezece ani continuând să scrie, să reflecteze și să participe, atât cât îi permite sănătatea, la viața culturală.
În acești ani de suferință fizică demonstrează o forță morală extraordinară. Nu abandonează literatura și nu se retrage complet din lumea ideilor. Din contră, transformă izolarea într-un timp al reflecției și al creației.
La 19 octombrie 1929, Alexandru Davila se stinge la Spitalul Militar din București. Avea 67 de ani.