Vasile Urseanu s-a născut la București, la 9 ianuarie 1848, într-o familie modestă, dar destinul său avea să fie orice numai modest nu. Din copilul crescut departe de marile privilegii ale epocii avea să se ridice unul dintre oamenii care au dat României nu doar o carieră navală spectaculoasă, ci și visul unei țări capabile să privească dincolo de Dunăre, dincolo de Marea Neagră și, mai târziu, chiar dincolo de hotarele pământului, spre stele.
Format la Liceul „Sfântul Sava”, una dintre școlile care au modelat elitele României moderne, tânărul Urseanu a ales devreme drumul uniformei și al apelor. În 1868 a absolvit Școala Militară de Ofițeri de Infanterie din București cu gradul de sublocotenent și a fost repartizat în Corpul Flotilei. Nu era încă vremea marilor nave românești, iar marina țării se afla abia la începuturi, dar tocmai această lume în formare avea nevoie de oameni curajoși, disciplinați și vizionari. Urseanu a urcat la bordul navelor „România” și „Ștefan cel Mare”, a străbătut Dunărea în marșuri de instrucție și a învățat, pas cu pas, că fluviul nu era doar o graniță, ci o școală a răbdării, a comenzii și a destinului.
În 1872, viața i-a deschis o poartă către lumea largă. Sprijinit de ministrul de război Ioan Emanoil Florescu, Vasile Urseanu a fost trimis la Școala Navală din Brest, în Franța, unul dintre locurile unde se formau adevărații oameni ai mării. Acolo, pe navele-școală „Borde” și „Jean Bart”, ofițerul român a cunoscut disciplina marinei occidentale, a învățat arta navigației moderne și a privit orizonturi pe care puțini români ai timpului le văzuseră. A ajuns la Insula Sfânta Elena, la Capul Bunei Speranțe, la Rio de Janeiro și în alte porturi îndepărtate, transformându-și tinerețea într-o aventură oceanică. Pentru România, care abia își construia instituțiile moderne, Urseanu devenea un marinar al viitorului.
Reîntors în țară, a fost avansat căpitan și numit comandant al navei „România”. Apoi a condus „Ștefan cel Mare”, intrând definitiv în rândul ofițerilor care aveau să pună temeliile marinei române. În 1875, a participat la primul marș de instrucție pe Dunărea de Jos și Marea Neagră al navelor reunite ale Flotilei, un moment simbolic pentru o țară care începea să-și descopere vocația navală.
Războiul de Independență din 1877 l-a găsit acolo unde îi era locul: în prima linie a apărării Dunării. Căpitanul Vasile Urseanu a fost numit la comanda bateriilor de coastă de la Calafat, apoi a organizat bateria „Renașterea”, menită să împiedice debarcarea trupelor otomane pe malul românesc. A comandat bateriile „Elisabeta” și „Mircea”, a participat la acțiuni de luptă împotriva bateriilor otomane de la Vidin și s-a remarcat prin calm, precizie și autoritate. În același timp, a fost implicat în organizarea trecerii trupelor peste Dunăre, una dintre operațiunile esențiale ale războiului. Pentru curajul și serviciile sale, a primit importante decorații, între care Ordinul „Steaua României de Război”, Crucea „Trecerea Dunării” și Medalia „Apărătorii Independenței”.
După război, Urseanu nu a fost doar un militar decorat, ci un constructor de instituții. România avea nevoie de o marină adevărată, iar el a fost trimis în Anglia pentru a supraveghea construcția unor nave de război comandate la șantierul „Thames Iron Works” din Londra. Printre acestea se afla bricul „Mircea”, prima navă-școală românească, vas care avea să devină un simbol al pregătirii generațiilor de marinari. Din 1883, Urseanu a fost comandantul acestui bric, purtându-l în voiaje de instrucție pe Marea Neagră, în Turcia și în Grecia.
Numele său a rămas legat și de afirmarea României pe marile rute maritime. În 1890, a fost numit comandant al primei diviziuni de mare a Flotilei Române, având sub comandă crucișătorul „Elisabeta”, bricul „Mircea”, canoniera „Grivița” și alte nave. Cu „Elisabeta”, Vasile Urseanu a străbătut Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Marea Nordului și Marea Baltică, realizând una dintre cele mai lungi călătorii efectuate până atunci de o navă de război românească. În porturile lumii, uniforma lui Urseanu nu reprezenta doar un ofițer, ci o Românie tânără, ambițioasă, care voia să fie văzută, respectată și recunoscută.
A participat la misiuni navale importante, a protejat libertatea navigației pe Dunăre în timpul războiului sârbo-bulgar, a contribuit la organizarea marinei civile, a căpităniilor de porturi și a proiectelor de modernizare navală. A înțeles mai devreme decât mulți contemporani că independența economică a unei țări nu se câștigă doar pe câmpul de luptă, ci și prin capacitatea de a avea propriile nave, propriul comerț, propriul pavilion pe ape. Într-o vreme în care importurile și exporturile României depindeau în mare parte de nave străine, Urseanu a susținut ideea unei flote comerciale românești la Dunăre și la mare.
Cariera sa a urcat firesc până la gradul de general de brigadă, echivalat ulterior cu cel de contraamiral, iar mai târziu, în 1913, a fost înaintat la gradul de viceamiral. Decorat de România, de Imperiul Otoman, de Germania, Danemarca, Suedia și Austro-Ungaria, Vasile Urseanu a devenit una dintre figurile cele mai respectate ale marinei române. Dar ceea ce îl face cu adevărat memorabil nu este doar lista de grade, nave și ordine primite, ci felul în care a transformat marea într-o misiune națională.
Dincolo de uniformă, exista însă un alt Urseanu, poate mai poetic și mai neașteptat: omul îndrăgostit de cer. Încă din anii de școală, el fusese fascinat de astronomie, iar după retragerea din armată și-a dedicat timpul studiului aștrilor. Parcă după o viață petrecută urmărind orizontul mării, amiralul a ridicat privirea spre un orizont și mai îndepărtat. A trecut de la hărțile maritime la hărțile cerești, de la drumul navelor la drumul stelelor.
Vasile Urseanu s-a retras definitiv din armată la 1 septembrie 1919 și s-a stins din viață în anul 1926. A lăsat în urmă imaginea rară a unui om care a aparținut deopotrivă apelor și cerului. A fost marinarul care a ajutat România să-și construiască flota, ofițerul care a luptat pentru Independență, comandantul care a purtat pavilionul românesc prin porturile lumii și astronomul care, la apusul vieții, a continuat să caute ordine, frumusețe și sens în lumina stelelor. În biografia lui, Dunărea, Marea Neagră, Oceanul Atlantic și bolta cerească par să se unească într-un singur destin: destinul unui om care nu s-a mulțumit niciodată cu țărmul.