Vasile Pârvan

Vasile Pârvan s-a nascut pe 28 septembrie 1882, in Huruiești, Bacău si a murit pe 26 iunie 1927, in București. Acesta a fost un istoric, arheolog, epigrafist și eseist român, membru titular (din 1913) al Academiei Române.

  • Familia

Vasile Pârvan provenea dintr-o familie modestă, fiind primul copil al învățătorului Andrei Pârvan (cu înaintași răzeși în Basarabia) și al Aristiței Chiriac (din Dobrenii Neamțului). Acesta a primit prenumele Vasile, la fel ca unchiului său, Vasile Conta (mama sa fiind verișoara filozofului). În 1913 s-a căsătorit cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan, fostul său profesor. În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași (în 1916) iar apoi la Odesa (în 1917) unde i-a murit soția, la nașterea copilului.

  • Educația

A urmat învățământul primar la Berești și studiile liceale în cadrul Colegiului Național „Gheorge Roșca Codreanu” din Bârlad (1893-1900). A studiat apoi la Facultatea de litere și filosofie a Universității din București (1900-1904), avându-i ca profesori pe Nicolae Iorga, Ioan Bogdan și Dimitrie Onciul.

În 1904 a plecat cu o bursă a Universității din București (din „fondul Hillel”) într-un zbuciumat periplu de studii în Germania, urmând cursurile a trei universități (Jena, Berlin și Breslau) și având deseori probleme materiale și de sănătate. La Breslau a obținut titlul de Doctor cum laudae (sub conducerea profesorului Conrad Cichorius) cu lucrarea Naționalitatea negustorilor din Imperiul roman (1908, în limba germană), considerată de specialiști ca unul din cele mai bune studii despre dezvoltarea comerțului în antichitatea clasică. Colegii germani îl numeau „micul Mommsen” fapt care – ținând seama că „marele” Theodor Mommsen fusese recent distins (în 1902) cu premiul Nobel pentru monumentala sa Istorie a Romei Antice – sugera interesele de cercetător ale lui Vasile Pârvan.

  • Activitatea

În anul 1900 a debutat în publicistică la „Noua revistă română”. Din anul 1902 a început să colaboreze cu „Convorbiri literare” iar în anul următor cu „Voința națională”, „Tribuna poporului”, „Luceafărul” etc. În 1906 a aderat ca „soldat al cauzei celei drepte” la Frăția Bunilor Români (organizație creată de Nicolae Iorga), începând să scrie pentru „Semănătorul” și „Nea­mul românesc”. Din 1907 a început colaborarea cu „Viața românească” și „Gazeta generală a învățământului”.

A fost profesor la Universitatea din București din 1909 (titular din 1913), unde i-a urmat la catedră lui Grigore Tocilescu (imediat după moartea acestuia). În 1910 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar trei ani mai târziu – membru titular. În 1919 a fost numit profesor de istorie antică și la Universitatea din Cluj-Napoca. De asemenea, a fost membru al mai multor academii și societăți științifice din străinătate; între altele a fost profesor agregat la Sorbona (din 1926) și membru al Comitetului Internațional al Științelor Istorice (Geneva).

În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături sistematice, îndeosebi în stațiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor parțiale ale săpăturilor a scris Getica (1926) – cea mai importantă lucrare a sa – o vastă sinteză istorico-arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic și cultural al daco-geților; unele lipsuri și exagerări (printre care accentuarea rolului sciților și al celților în dezvoltarea culturii geto-dacice) nu știrbesc valoarea acestei lucrări.

S-a preocupat îndeosebi de arheologie, preistorie și istoria civilizației greco–romane. A organizat numeroase șantiere arheologice, dintre care cel mai important este cel de la Histria și a publicat numeroase studii, rapoarte arheologice și monografii, cuprinzând un material documentar vast, valoros și util. A condus șantierul de la Histria până în 1926. Dintre cei 12 ani cât i-a fost dat lui Vasile Pârvan – în calitate de director al Muzeului Național de Antichități – să conducă săpăturile arheologice de la Histria, doar în nouă ani (1914–1916; 1921–1926) s-au putut desfășura campanii normale.

  • Finalul vieții

Pasionat în totalitate de munca de pe șantier, Vasile Pârvan a ignorat apendicita de care suferea. A ajuns în final pe masa de operație, însă a fost mult prea târziu pentru a-i fi salvată viața; a decedat la doar 45 de ani, în plină putere creatoare.