Într-un București încă dominat de parfumul mahalalelor și de glasul povestitorilor de la colțurile ulițelor, în ianuarie 1830 se năștea omul care avea să dăruiască nemurire basmelor românești: Petre Ispirescu. Editor, tipograf, scriitor, folclorist și neobosit culegător de povești, el avea să devină păstrătorul unei comori pe care nici timpul, nici uitarea nu au reușit să o îngroape – sufletul fantastic al poporului român.
Copilăria și-a petrecut-o în mahalaua Pescăria Veche, într-o casă modestă, dar plină de povești. Tatăl său, Gheorghe Ispirescu, era frizer, iar prăvălia sa devenea adesea un loc unde oamenii schimbau nu doar vorbe, ci și întâmplări, legende și basme. Mama sa, Elena, venită din Ardeal, era renumită pentru talentul de povestitoare. De la ea, dar și de la clienții și calfele tatălui, micul Petre a auzit pentru prima dată despre zmei, feți-frumoși, împărați și tărâmuri fermecate. Fără să știe, în acei ani se așezau temeliile operei care avea să-l facă celebru.
Destinul nu i-a oferit privilegiul unei educații academice. Nu a urmat școli înalte și nici nu a trecut prin băncile unor instituții prestigioase. A învățat să citească de la dascălii bisericilor din cartier și și-a construit singur cultura, carte cu carte, pagină cu pagină. Mai târziu avea să mărturisească, cu modestia care l-a caracterizat întreaga viață, că nu terminase nici măcar patru clase primare. Însă ceea ce nu i-au oferit școlile i-au oferit curiozitatea, ambiția și dragostea pentru lectură.
La numai paisprezece ani intră ucenic într-o tipografie. Pentru mulți ar fi fost doar un loc de muncă. Pentru Petre Ispirescu era o universitate. Printre literele de plumb și zgomotul presei tipografice descoperă literatura lumii. Muncea până la paisprezece ore pe zi, dar fiecare volum tipărit îi deschidea o nouă fereastră spre cunoaștere. Citește cu pasiune, învață limbi străine, descoperă operele marilor scriitori europeni și își formează singur cultura care avea să-i permită mai târziu să transpună cu o măiestrie rară frumusețea poveștilor populare.
Viața nu a fost însă lipsită de încercări. În tumultul anului 1858, când lupta pentru Unirea Principatelor aprindea spiritele, Ispirescu se află în centrul unei afaceri politice riscante. Tipografia la care lucra imprimă în secret documente compromițătoare pentru caimacamul Nicolae Vogoride. Descoperirea operațiunii duce la arestarea tuturor participanților, iar Petre Ispirescu petrece trei săptămâni în închisoare. Își pierde locul de muncă și rămâne luni întregi fără venituri. Dar asemenea eroilor din basmele pe care le îndrăgea, se ridică din nou.
Norocul îi surâde atunci când politicianul unionist Vasile Boerescu îi oferă conducerea unei tipografii moderne, dotată cu prima presă mecanică din București. Este cea mai luminoasă perioadă a existenței sale. Trăiește în siguranță, își cumpără o casă și intră în contact cu marile personalități ale vremii: Ion Ghica, Nicolae Filimon, Dimitrie Bolintineanu sau Ion Ionescu de la Brad. În jurul său se formează o adevărată lume a culturii și ideilor.
În 1862 se produce momentul care avea să-i schimbe destinul literar. Încurajat de Nicolae Filimon, publică primele șase basme culese din tradiția populară. Printre ele se află adevărate bijuterii ale literaturii române: „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Prâslea cel voinic și merele de aur”, „Balaurul cel cu șapte capete” sau „Fiul vânătorului”. Pentru prima dată, poveștile transmise din generație în generație prin viu grai își găseau locul între coperțile unei cărți. Anii care au urmat l-au purtat prin tipografii, redacții și instituții ale statului. A colaborat cu oameni politici, a condus imprimerii, a participat la înființarea primei Case de Ajutor Reciproc a Tipografilor din România și a devenit una dintre figurile respectate ale lumii editoriale bucureștene. Cu toate acestea, adevărata sa misiune rămânea aceea de a salva patrimoniul spiritual al satului românesc.
Apogeul operei sale vine în anul 1882, când, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, publică monumentala culegere „Legendele sau basmele românilor”. Volumul reunea treizeci și șapte de basme și legende și reprezenta rodul unei vieți dedicate ascultării și conservării poveștilor poporului român. Alecsandri, impresionat de valoarea lucrării, îi scria cu admirație că „recunoștința noastră îți este câștigată pentru totdeauna” și că această carte ar trebui să se afle în fiecare casă românească.
Petre Ispirescu nu a fost doar un culegător de basme. El a fost omul care a transformat poveștile spuse la gura sobei în literatură nemuritoare. Prin condeiul său, Feții-Frumoși au căpătat glas, zmeii au prins viață, iar lumea miraculoasă a imaginarului popular românesc a trecut din memoria satelor în patrimoniul cultural al unei națiuni.
Sfârșitul său a venit la fel cum îi fusese întreaga viață: în mijlocul muncii. La 21 noiembrie 1887, în timp ce se afla la masa de lucru, o congestie cerebrală i-a curmat existența. Vestea morții sale a căzut ca un trăsnet peste lumea literară. Ședința grupului de la Revista Nouă, unde se aflau personalități precum Ionescu-Gion, Delavrancea, Vlahuță și Hasdeu, a fost suspendată imediat. A plecat dintre cei vii, dar a rămas pentru totdeauna în lumea poveștilor. Astăzi, ori de câte ori un copil deschide paginile basmului „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” sau pornește alături de Prâslea în căutarea merelor de aur, spiritul lui Petre Ispirescu continuă să trăiască. El nu a fost doar un scriitor. A fost omul care a adunat visele unui popor și le-a dăruit eternității.