Dacă România ar avea un simbol al inteligenței puse în slujba națiunii, atunci numele lui Petrache Poenaru ar trebui să fie scris cu litere de aur. A fost pandur și revoluționar, inventator și profesor, matematician și vizionar, omul care a mers alături de Tudor Vladimirescu, a brevetat unul dintre cele mai ingenioase instrumente de scris din istorie și a contribuit la construirea sistemului modern de educație românesc. Puțini oameni au reușit să lase urme atât de adânci în atât de multe domenii.
Povestea sa începe într-o iarnă rece, la 10 ianuarie 1799, în satul Benești din județul Vâlcea. Era o Românie care încă nu exista pe hartă, împărțită între vechi privilegii boierești, influențe străine și speranțele unui popor care visa la libertate. Nimeni nu putea bănui că băiatul născut într-un sat oltenesc avea să ajungă unul dintre cei mai respectați intelectuali ai secolului al XIX-lea.
Tinerețea lui Poenaru avea să fie marcată de întâlnirea cu omul care a aprins scânteia revoluției românești moderne: Tudor Vladimirescu. În anul 1821, Petrache devine secretarul personal al conducătorului pandurilor și îl însoțește în una dintre cele mai dramatice perioade din istoria Țării Românești. Nu era doar un simplu funcționar. Era martorul direct al unei mișcări care încerca să schimbe destinul unei națiuni.
Mai târziu, ajuns la bătrânețe, avea să mărturisească faptul că acele cinci luni petrecute printre panduri i-au schimbat complet viața. Pentru el, nu studiile de la Paris sau onorurile academice au reprezentat momentul decisiv, ci zilele în care a mers alături de Tudor Vladimirescu, împărțind idealurile și speranțele unei generații care lupta pentru dreptate.
Tot lui Petrache Poenaru îi revine meritul de a fi creat una dintre primele publicații revoluționare românești. Din inițiativa sa apare foaia de propagandă a armatei lui Tudor Vladimirescu, considerată astăzi unul dintre primele ziare politice și revoluționare din istoria României. Într-o epocă în care informația circula greu, Poenaru înțelesese deja puterea cuvântului scris.
După înfrângerea revoluției, destinul său ia o direcție neașteptată. La recomandarea și dorința lui Tudor Vladimirescu, pleacă la studii în Occident. Mai întâi la Viena, apoi la Paris, două dintre marile capitale ale cunoașterii europene. Acolo studiază filologia, matematica și științele tehnice, convins că viitorul aparține educației și progresului.
În timpul acestor ani petrecuți departe de casă, realizează una dintre cele mai spectaculoase invenții românești ale secolului al XIX-lea. În 1827 brevetează la Paris un dispozitiv revoluționar, numit poetic „Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală”. Era, practic, primul stilou cu rezervor din lume.
Într-o vreme în care oamenii scriau cu pene și călimări, Poenaru imagina un instrument care putea transporta cerneala în interiorul său și care elimina nevoia scufundării repetate în călimară. Brevetul său a fost înregistrat oficial sub numărul 3208 la 25 mai 1827. Deși invenția nu a fost produsă industrial, iar gloria comercială avea să-i revină mai târziu americanului Waterman, istoria păstrează adevărul: primul stilou modern a fost imaginat de un român.
Spiritul său curios nu se oprea însă la invenții. În anul 1831, Poenaru asistă în Anglia la una dintre cele mai importante revoluții tehnologice ale omenirii: apariția căii ferate moderne. Fascinat, descrie locomotiva cu entuziasmul unui om care înțelege că asistă la nașterea unei lumi noi. Pentru românii vremii, mărturiile sale despre trenurile care transportau sute de oameni cu ajutorul unei singure mașini cu aburi păreau aproape desprinse din literatura fantastică.
Revenit în țară, Petrache Poenaru devine unul dintre marii constructori ai României moderne. Înțelege că independența unei națiuni nu se câștigă doar pe câmpul de luptă, ci și în școli, laboratoare și instituții. Participă la organizarea învățământului național, contribuie la fondarea Colegiului Național Carol I din Craiova și promovează introducerea Sistemului Metric Zecimal într-o societate care încă folosea unități de măsură arhaice.
Împreună cu alți reformatori, sprijină înființarea Școlii de Agricultură de la Pantelimon și participă la crearea Școlii de Poduri și Șosele, instituție care avea să devină actuala Universitate Tehnică de Construcții din București. Practic, generații întregi de ingineri români aveau să se formeze pe fundațiile puse de Petrache Poenaru.
În anul revoluționar 1848, deși ajuns la maturitate și deja respectat în societate, nu rămâne deoparte. Participă activ la revoluție și face parte din Comisia pentru dezrobirea romilor. Semnătura sa apare pe primul comunicat oficial al comisiei, alături de alte figuri importante ale epocii. Pentru Poenaru, progresul tehnic nu avea sens fără progres social și libertate.
În deceniile care urmează devine una dintre cele mai influente personalități ale generației sale. Colaborează cu mari reformatori, se apropie de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și continuă să promoveze educația, modernizarea și dezvoltarea instituțiilor românești. Într-o perioadă în care România începea să se transforme într-un stat modern, Poenaru era unul dintre oamenii care desenau această transformare.
Recunoașterea supremă vine în anul 1870, când este ales membru al Academiei Române. Era încununarea unei vieți dedicate cunoașterii. Inventator, profesor, matematician, reformator și patriot, Petrache Poenaru devenea parte a panteonului intelectual al României.
La 2 octombrie 1875, la București, se încheia existența unuia dintre cei mai luminați români ai secolului al XIX-lea. Lăsa în urmă nu doar o invenție celebră, ci și școli, idei, instituții și generații întregi de elevi și profesori inspirați de exemplul său.
Privind astăzi în urmă, Petrache Poenaru apare ca o figură aproape renascentistă. A luptat pentru libertate alături de Tudor Vladimirescu, a inventat un instrument care a schimbat modul în care oamenii scriu, a adus idei moderne din Occident și a contribuit decisiv la construirea educației românești. Într-o epocă în care mulți visau la schimbare, el a fost unul dintre puținii care au avut curajul și capacitatea de a o transforma în realitate.