Istoria Primului Război Mondial este plină de nume de generali care au condus armate de pe hărți și din state majore. Mai rar întâlnim însă comandanți care, în momentele cele mai grele, au coborât în mijlocul soldaților și au luptat efectiv în prima linie. Nicolae Rujinschi a fost unul dintre acești ofițeri. Curajos, disciplinat și respectat de subordonați, el s-a remarcat printr-un stil de comandă bazat pe exemplul personal, devenind una dintre figurile importante ale Armatei Române în timpul Marelui Război.
Născut la 15 iunie 1864 și decedat în anul 1946, la București, Nicolae Rujinschi a aparținut generației de militari care au construit armata modernă a României și care aveau să poarte pe umeri greaua încercare a campaniilor din anii 1916–1918.
Cariera sa militară începe după absolvirea Școlii Militare de Ofițeri, când primește gradul de sublocotenent și intră în arma infanteriei. Era o perioadă în care România își consolida instituțiile statului modern, iar armata reprezenta una dintre cele mai prestigioase căi de afirmare pentru tinerii ambițioși și disciplinați.
De-a lungul anilor, Nicolae Rujinschi urcă treptat toate treptele ierarhiei militare. Activează în diferite unități de infanterie și ocupă funcții de comandă din ce în ce mai importante. Experiența acumulată în garnizoane, aplicații și exerciții îl recomandă pentru conducerea unor mari unități. Ajunge astfel comandant al Regimentului 15 Infanterie și, ulterior, comandant al Brigăzii 38 Infanterie, poziții care îi consolidează reputația de ofițer energic și competent.
Adevărata probă a carierei sale avea să vină însă odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916. Armata română se confrunta cu una dintre cele mai dificile situații din existența sa, fiind nevoită să lupte simultan pe mai multe fronturi împotriva unor adversari experimentați și superior înzestrați.
În timpul campaniilor din 1916 și 1917, Nicolae Rujinschi primește responsabilități din ce în ce mai mari. Conduce succesiv importante mari unități ale armatei române: Divizia 7 Infanterie, între decembrie 1916 și august 1917, Divizia 9 Infanterie, între august 1917 și mai 1918, și Divizia 12 Infanterie, între mai și octombrie 1918.
Aceste funcții nu erau simple poziții administrative. Diviziile pe care le conducea se aflau în prima linie a luptei pentru supraviețuirea statului român. După dezastrul campaniei din 1916 și retragerea în Moldova, armata trebuia reorganizată, reechipată și pregătită pentru confruntările decisive ale anului următor.
În vara anului 1917, România avea să scrie una dintre cele mai glorioase pagini ale istoriei sale militare prin marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz. În aceste confruntări, Nicolae Rujinschi se remarcă prin modul în care își conduce trupele și prin capacitatea de a menține moralul soldaților în condiții extrem de dificile.
Curajul său devenise deja legendar încă din campania anului 1916. În luptele din Dobrogea, Transilvania și de pe văile Slănicului și Oituzului, brigada sa se confruntă adesea cu forțe superioare numeric și tehnic. În timpul luptelor de la Arabagi și Hârja, situația devine critică. Trupele române sunt împinse înapoi de presiunea inamicului, iar frontul riscă să se prăbușească. În acel moment, generalul refuză să accepte înfrângerea.
Potrivit documentelor oficiale, el adună soldații rămași în jurul său și se pune personal în fruntea lor. Cu carabina în mână, asemenea unui simplu combatant, conduce contraatacul împotriva inamicului. Gestul său ridică moralul oamenilor, iar atacul reușește să respingă forțele adverse.
Pentru această faptă de arme și pentru întreaga sa conduită în campanie, Nicolae Rujinschi este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, cea mai înaltă distincție militară românească acordată pentru acte excepționale de vitejie. Motivarea decorației surprinde perfect caracterul său:
„Pentru vitejia și avântul remarcabil cu care a condus Brigada în luptele din Dobrogea, Transilvania, Văile Slănicului și Oituzului, în 1916. În luptele de la Arabagi și Hârja, fiind copleșit de forțele superioare ale inamicului, s-a pus în fruntea luptătorilor ce a putut să adune din prejur și, cu carabina în mână, a contraatacat pe inamic, respingându-l.”
Această imagine a generalului care luptă umăr la umăr cu soldații săi avea să rămână una dintre cele mai sugestive pentru întreaga sa carieră.
După încheierea războiului, Nicolae Rujinschi a rămas în memoria contemporanilor ca unul dintre acei ofițeri formați în spiritul vechii armate române, pentru care onoarea, disciplina și exemplul personal reprezentau valori fundamentale. Nu a fost un personaj spectaculos al vieții politice și nici o figură publică aflată permanent în atenția presei, însă în rândurile armatei numele său era asociat cu devotamentul și curajul.
S-a stins din viață în anul 1946, într-o Românie profund schimbată față de cea pentru care luptase în tranșeele Marelui Război. Lăsa însă în urmă exemplul unui comandant care nu și-a cerut niciodată oamenilor să meargă acolo unde el însuși nu era dispus să meargă.
Nicolae Rujinschi aparține acelei generații de generali care au contribuit la salvarea statului român în anii cei mai grei ai existenței sale. Iar printre numeroasele figuri ale Primului Război Mondial, el rămâne imaginea ofițerului care, atunci când situația părea pierdută, a ales să își conducă soldații nu din spate, ci din prima linie.