Nicolae Iorga (voce aici) s-a născut la. 5 iunie 1871, la Botoșani și a decedat la 27 noiembrie 1940, la Strejnic, județul Prahova. A fost un istoric, critic literar, militant antisemit până în anii 1930, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician român. Este cunoscut în lume ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, „rolul lui Voltaire”.
- Familia
Tatăl său, Nicu Iorga (avocat) și mama Zulnia (născută Arghiropol) erau ortodocși. Strămoșii lui Nicolae Iorga se pare că erau de origine aromână, veniți din zona Pindului, deși istoricul nu s-a identificat niciodată explicit și fără echivoc cu această etnie. Probabil din cauza luptelor balcanice nesfârșite de a revendica acest popor și istoria lui, istoricul a manifestat o reținere în a-și însuși apartenența etnică explicit, însă în cartea auto-biografică „O viață de om așa cum a fost” scriitorul neagă subtil legătura cu grecii și se mândrește că provine pe linie maternă din aristocrația bizantină și după tată direct din munții Pindului, pe care orice istoric îi acceptă ca vatra veșnică a macedonilor aromani. Totuși, detalii despre originile îndepărtate ale familiei rămân incerte: se zvonea că Iorga are rădăcini grecești; zvonul, încă susținut de istorici, a fost infirmat de Iorga, prin declarația: „Tatăl mieu era dintr’un neam de negustori români mai târziu boieriți, din Botoșani, iar mama mea ieste fiica scriitoarei române Elena Drăghici, nepoata de soră a cronicarului Manolachi Drăghici și nepoata de fiică a lui Iordachi Drăghici, mare Vornic al Moldovei. Cu tot numele de Arghiropol, tatăl mamei mele, dintr’o familie venită din Rusia, din Basarabia, era fiul unei Miclește din Ținutul Tartarei, rudă cu Mitropolitul Sofronie Miclescu la care a și locuit într’un timp, și cu Mitropolitul Calinic.” Într-o altă declarație a recunoscut că Arghiropolii ar fi fost greci bizantini. Iorga a primit statutul de boier din partea tatălui, acesta permițându-i să acceadă în politică. Alte declarații ale sale în care afirma că este înrudit cu alte famili nobile ca familia Cantacuzino și Craioveștii este pusă sub semnul întrebării de alți istorici.
În 1876, la vârsta de treizeci și șapte sau treizeci și opt de ani, tatăl moare din cauze necunoscute, lăsându-i pe Nicolae (născut în 1871) și pe fratele său mai mic George orfani; o pierdere pe care istoricul o va aminti în scrieri, cuprins de imaginea pe care o avea despre copilăria sa. În 1878, a fost admis la Școala Marghian Folescu, unde excela la mai multe materii, profesorii permițându-i la vârsta de nouă ani să le predea colegilor istoria României. Profesorul său de istorie, un polonez refugiat, i-a trezit interesul în cercetare, devenind polonofil. Iorga a afirmat că această perioadă de formare i-a modelat viziunile despre limba și cultura română: „Am învățat româna […] așa cum era vorbită în acele zile: clar, frumos și mai ales fermă și colorată, fără intruziuni din ziare și cărțile cele mai bine vândute.” Și-a format preferințele literare după ce a citit scrierile lui Mihail Kogălniceanu, opere care tratau regimul lui Napoleon Bonaparte și diferite publicații franceze precum romanele „Evenor et Leucippe” de Alphonse de Lamartine sau „Dramele Parisului” de Ponson du Terrail.
- Studiile
A făcut gimnaziul și liceul (după 1881) la Colegiul Laurian din Botoșani, unde a obținut rezultate excelente, și, din anul 1883, a început să ofere meditații colegilor pentru a crește veniturile familiei. La vârsta de treisprezece ani, în timpul unei vizite la unchiul matern Emanuel „Manole” Arghiropol, și-a făcut debutul în presă în ziarul celui din urmă, Romanul, unde publica anecdote și editoriale despre politica în Europa. Anul 1886 a fost descris de Iorga ca fiind „catastrofa vieții mele de școlar în Botoșani”, deoarece a fost eliminat temporar pentru că nu salutase un profesor. Iorga alege să părăsească orașul și să se înscrie la Colegiul Național din Iași, fiind admis, primind bursă și fiind lăudat de director, filologul Vasile Burlă. Tânărul vorbea deja fluent franceza, italiana, latina și greaca, mai târziu referindu-se la studiile grecești ca fiind „cea mai rafinată formă a rațiunii umane”, însă o contribuție importantă în dezvoltarea sa multilingvistică a primit-o din partea unor profesori specializați precum Alexandru Philippide (limba română), Alexandru Șuțu (limba franceză), Octav Teodorescu (limba germană) sau Xenofont Gheorghiu (limba latină).
La vârsta de șaptesprezece ani, Iorga a devenit mai rebel. Devenise interesat în activități politice, dar are convingeri cu care mai târziu va fi puternic împotrivă: auto-declarat marxist, Iorga a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul. Văzându-se în pensionul „urât și dezgustător” al Colegiului Național, a încălcat regulile și a fost suspendat pentru a doua oară, pierzând bursa. Pentru a-și putea ajuta în continuare familia cu bani se reapucă de dat meditații. A fost din nou suspendat pentru că citea în timpul unei ore. Iorga a fost unul din cei mai buni absolvenți (cu media 9,24)
În 1888, Nicolae Iorga a trecut examenele Facultății de Litere a Universității din Iași, acordându-i-se mai târziu o bursă. La terminarea primului an, a primit o dispensă de la Ministerul Educației al Regatului României, care i-a permis să dea examenele pentru cel de-al treilea, pe care le-a și trecut. La sfârșitul anului a dat examenul de licență pe care l-a luat cu magna cum laude, prezentând o disertație pe tema literaturii grecești, o realizare care l-a consacrat în rândurile academicienilor și a opiniei publice în mod special datorită tratării inedite și veridice a unei teme mai puțin cercetate în acea perioadă sub coordonarea lui A. D. Xenopol. Ziarele din acea vreme au scris despre el, iar profesorul A. D. Xenopol îl considera „o minune de om”. Iorga a fost onorat de facultate cu un banchet special. Trei academicieni (Xenopol, Nicolae Culianu, Ioan Caragiani) au vorbit cu reprezentanți ai Ministerului Educației și i-au propus un program sponsorizat de stat care le permitea celor cu rezultate excelente la învățătură să studieze în străinătate.
A studiat pentru prima dată în străinătate în Italia (aprilie și iunie 1890), apoi în Franța, unde a urmat cursurile École pratique des hautes études. A contribuit la Encyclopédie française, recomandat personal de slavistul Louis Léger. Reflectând asupra trecutului, a menționat: „Nu am mai avut niciodată atât de mult timp la dispoziție, atât de multă libertate de spirit, atâta bucurie de a învăța de la acele mari figuri ale omenirii […] ca atunci, în vara anului 1890.” În timp ce se pregătea pentru a-și lua a doua diplomă, Iorga a devenit și mai interesat în filologie, învățând engleza, germană și bazele altor limbi germanice. În 1892, a fost în Anglia și în Italia, căutând surse istorice pentru teza în limba franceză despre Philippe de Mézières, un francez care a participat la Cruciada Alexandriană. Între timp, a devenit contribuitor al Revue Historique, un jurnal academic francez.
Oarecum nesatisfăcut de educația în Franța, Iorga și-a prezentat disertația și, în 1893, a plecat în Imperiul German, pentru a se înscrie la programul de doctorat al Universității din Berlin. Lucrarea sa despre Thomas III Marquis de Saluces nu a fost primită pentru că Iorga nu a studiat trei ani înainte, așa cum se cerea. Ca alternativă, a spus că lucrarea este în întregime propria sa muncă, dar afirmația sa a fost invalidată tehnic, considerându-se că lucrarea sa a fost redactată de un mai bun vorbitor de limbă germană, ale cărui intervenții nu au modificat esențialul lucrării. I s-a permis să-și dea doctoratul la Universitatea din Leipzig; pentru lucrarea sa, revizuită de o comisie formată din trei savanți germani (Adolf Birch-Hirschfeld, Karl Lamprecht și Charles Wachsmuth), i s-a acordat diploma în august. Pe 25 iulie, Iorga a mai primit și diploma de la École pratique pentru munca anterioară depusă la Philippe de Mézières, analizată de o comisie formată din Gaston Paris, Charles Bémont și alții. Și-a petrecut timpul chestionând surse istorice din arhivele din Berlin, Leipzig și Dresden. Între 1890 și sfârșitul lui 1893, a publicat trei scrieri: debutul în poezie (Poezii, Poeme), primul volum al seriei Schițe din literatura română (1893; al doilea în 1894) și lucrarea din Leipzig, tipărită în Paris ca Thomas III, marquis de Saluces. Étude historique et littéraire.
Trăind în condiții precare (așa cum relata cărturarul care l-a vizitat, Teohari Antonescu), dar rămânându-i încă un an din cei patru, Nicolae Iorga decide să-și petreacă timpul rămas în străinătate, cercetând mai multe arhive orășenești din Germania (Munchen), Austria (Innsbruck) și Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția etc.). Se concentra pe figurile istorice din Moldova și Țara Românească printre care se aflau domnitorul Petru Șchiopul, fiul său Ștefăniță, și Mihai Viteazul. S-a împrietenit și a colaborat cu istorici din mai multe țări europene: editori ai Revue de l’Orient Latin, care au publicat pentru prima dată studiile lui Iorga în Notes et extraits („Note și extrase”) și Frantz Funck-Brentano, alături de care a publicat în Revue Critique. Articolele lui Iorga au mai fost publicate în două reviste românești din Austro-Ungaria: Familia și Vatra.
- Activitatea
În 1890 s-a căsătorit cu Maria Tasu, de care a divorțat în 1900. Avusese anterior o relație cu Ecaterina C. Botez dar, după mai multe ezitări, a decis să se căsătorească cu fiica lui Vasile Tasu, mult mai bine situat în societate. Xenopol, care a fost pețitorul lui Iorga, a încercat să-i obțină un post de profesor la Universitatea din Iași. Alți profesori s-au opus acestei încercări, din cauza vârstei fragede și a orientării sale politice. Iorga a primit un post de profesor de latină la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, actualul Colegiu Național „Ion Luca Caragiale” din același oraș, după ce a trecut de concursul jurizat de scriitorul Alexandru Odobescu, deși a avut posibilitatea de a deveni profesor de latină atât la Botoșani, cât și la Focșani. Timpul pe care l-a petrecut acolo i-a oferit ocazia să își lărgească cercul de cunoștințe și prieteni, întâlnindu-se cu scriitorii Caragiale și Alexandru Vlahuță, istoricii Hasdeu și Grigore Tocilescu și teoreticianul marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Iorga s-a întors în țară în octombrie 1894 la București. Și-a schimbat reședința de mai multe ori, până s-a stabilit în zona Grădina Icoanei. A fost de acord să participe la o societate de dezbateri, intervențiile sale fiind publicate de-abia în 1944. A candidat pentru un post la catedra de istorie medievală a Universității din București, ținând o disertație în fața unei comisii de examinare care cuprindea istorici și filozofi (Caragiani, Odobescu, Xenopol, Aron Densușianu, Constantin Leonardescu și Petre Râșcanu), dar a obținut o medie de 7 care i-a permis doar obținerea unui post de profesor suplinitor. Repusă în context, această reușită este remarcabilă pentru o vârstă de doar 23 de ani.
În 1901, la puțin timp după divorțul de Maria, s-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca), sora prietenului și colegului Ioan Bogdan. Celălalt frate al ei era istoricul cultural Gheorghe Bogdan-Duică, al cărui fiu, pictorul Catul Bogdan, va fi ajutat de Iorga să devină cunoscut. Cuplul a fost în luna de miere la Veneția, unde Iorga a primit oferta lui Karl Gotthard Lamprecht de a scrie o istorie a românilor care să apară într-o lucrare de specialitate care să cuprindă istoria întregii lumi. Iorga, care l-a convins pe Lamprecht să nu-i acorde această sarcină lui Xenopol, a mai terminat Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea. A fost prezentată Academiei, care a respins-o, făcându-l pe istoric să demisioneze în semn de protest.
Înainte de sfârșitul anului, familia Iorga se afla în Budapesta, unde istoricul stabilește legături strânse cu alți intelectuali români originari din Transilvania care susțineau Memorandumul Transilvaniei, prin care solicitau pentru populația română drepturi etnice egale cu cele ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare. Interesat de recuperarea contribuțiilor române despre Istoria Transilvaniei, în principal al rolului de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor, Iorga și-a petrecut timpul cercetând, copiind și traducând documente din limba maghiară, fiind ajutat de soția sa. În timpul celei de-a 300-a comemorări a morții lui Mihai Viteazul, pe care studenții români au transformat-o într-un protest împotriva restricțiilor Austro-Ungariei în ceea ce privește învățământul, Iorga s-a adresat mulțimii și a fost primit cu brațele deschise de liderii protestatarilor, poetul Octavian Goga și preotul ortodox Ioan Lupaș. În 1902, a publicat noi tratate pe tema Transilvaniei și a Țării Românești: Legăturile Principatelor române cu Ardealul, Sate și preoți din Ardeal, Despre Cantacuzini, Istoriile domnilor Țării Românești.
În 1913, Iorga a mers în Londra la Congresul Internațional de Istorie, unde a propus noi moduri de abordare a medievalismului și o lucrare despre efectele sociale ale Căderii Constantinopolului în Moldova și Țara Românească. Apoi a vizitat Regatul Serbiei, fiind invitat de Academia din Belgrad, unde a prezentat o disertație despre relațiile româno-sârbe și Declinul Imperiului Otoman.
Iorga a fost chiar chemat sub arme în al Doilea Război Balcanic, în timpul căruia România a luptat alături de Serbia împotriva Regatului Bulgariei. Deposedarea Bulgariei de Cadrilater, susținută de Maiorescu și conservatori, a fost văzută de Iorga ca o mișcare imperialistă.
Interesul lui Iorga în criza balcanică a fost redat în două din cele patruzeci de cărți pe care le-a publicat în acel an: Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani. A mai făcut un studiu despre domnia de la începutul secolului al XVIII-lea a lui Constantin Brâncoveanu (Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu). A publicat primul număr al revistei Drum Drept, care apărea lunar, și care mai târziu a fuzionat cu revista sămănătoristă Ramuri. În 1914 a primit distincția Bene Merenti din partea statului român, și a inaugurat Institutul de Studii Sud-Est Europene sau ISSEE (fondat prin eforturile sale), cu un discurs pe tema istoriei Albaniei.
Implicarea lui Nicolae Iorga în dispute politice și cauza iredentistă au devenit caracteristice în viața sa în timpul Primului Război Mondial. În 1915, în timp ce România era încă neutră, a trecut de tabăra predominant naționalistă, francofilă și pro-Antanta, cerând purtarea unui război împotriva Puterilor Centrale pentru a recupera Transilvania, Bucovina și alte regiuni deținute de Austro-Ungaria; pentru a-și atinge scopul, a devenit un membru activ al Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor, și a organizat personal mari manifestații pro-Antanta în București. Un prudent anti-austriac, Iorga a adoptat agenda intervenționistă fără întârziere. Ezitările sale au fost ridiculizate de militantul pro-transilvănean dar anti-război Eugen Lovinescu, lucru care l-a costat pe Iorga postul din Liga Culturală. Istoricul a mărturisit mai târziu că, la fel ca premierul Ion I. C. Brătianu și cabinetul Național Liberal, a așteptat cel mai bun moment de atac. În final, eforturile sale „antantiste” au fost susținute puternic de persoane publice ca Alexandru I. Lapedatu și Ion Petrovici, dar și de grupul Acțiunea Națională a lui Take Ionescu. Iorga a făcut parte și din cercul privat de prieteni al tânărului Rege, Ferdinand I, pe care îl găsea bine intenționat, dar lipsit de voință. Iorga este uneori creditat ca tutore al Prințului Carol (viitorul Rege Carol al II-lea), care frecventa cursurile școlii din Vălenii.
În mai 1918, România a cedat cerințelor germane și a semnat Tratatul de la București, considerat de Iorga drept un armistițiu umilitor („Strămoșii noștri ar fi preferat moartea”); a refuzat să reprimească catedra de la Universitatea din București. Autoritățile germane din București au reacționat, operele sale fiind interzise.
Iorga s-a întors la București doar după ce România a reluat contactele cu Aliații, iar armata germană a părăsit țara. Incertitudinea politică a luat sfârșit la sfârșitul toamnei, când victoria Aliaților de pe Frontul de vest a dus la înfrângerea Germaniei. Celebrând Armistițiul Compiègne, Iorga a scris: „Nu poate exista o zi mai mare ca aceasta pentru întreaga lume”. A mai remarcat că Bucureștiul a devenit „un iad murdar sub conducerea cerurilor.” Atunci a avut loc și premiera piesei sale, Învierea lui Ștefan cel Mare, la Teatrul Național din capitală, care a continuat să găzduiască puneri în scenă a textelor sale dramatice în mod regulat, până în cca. 1936.
Iorga a devenit Prim-ministrul României în aprilie 1931, la cererea lui Carol al II-lea, care s-a întors din exil pentru a-și înlocui fiul, Mihai I. Relațiile sale cu monarhul autoritarist s-au îmbunătățit simțitor în timpul vizitelor pe care cel din urmă le făcea la vila din Vălenii de Munte în iulie 1930. Un istoric contemporan, Hugh Seton-Watson (fiul lui R.W. Seton-Watson), a confirmat prin documente că politica agrară de confiscare pe care o ducea Carol al II-lea era în beneficiul propriu, notând: „Vanitatea imensă a profesorului Iorga l-a propulsat în mâinile regelui.” Ambiția imprudentă a lui Iorga este menționată de istoricul cultural Z. Ornea, care îl enumeră, printre alții, pe Iorga, în rândul celor care se opuneau invalidării lui Carol. În scurt timp, sprijinul lui Iorga pentru monarhul controversat a dus la ruperea coaliției cu PNR și PȚ. Uniunea lor agrară, Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), s-a distanțat de politicile lui Carol, deși Iorga avea ca prioritate monarhismul „Carlist”. Momentul a agravat disputele fondatorului PND cu Iuliu Maniu, dar Iorga îl avea de partea sa chiar pe fratele lui Maniu, avocatul Cassiu Maniu, care refuza politica regionalistă a PNR-ului.
Odată reconfirmat pe tron, Carol a făcut experimente tehnocratice, împrumutând profesioniști din mai multe partide politice, și apropiind pe Iorga de Ministrul Administrației și Internelor Constantin Argetoianu. Iorga a rezistat alegerilor din iunie, după care a condus o coaliție a uniunii naționale, cu sprijin primit din partea rivalilor, național-liberalii. În timpul scurtului mandat, a călătorit în toată țara, vizitând în jur de 40 de orașe și municipii, și a fost într-o vizită de stat în Franța, primit acolo de prim-ministrul Aristide Briand și de aliatul său André Tardieu. În semn de recunoaștere a meritelor sale ca albanolog, Regatul Albaniei i-a acordat lui Iorga o proprietate în orașul Saranda, în care a creat un Institut Român de Arheologie.
Principalul conflict al lui Carol din mandatul lui Iorga era cel cu Garda de Fier, o organizație fascistă a cărei popularitate era în creștere. În martie 1932, Iorga a semnat un decret prin care scotea mișcarea în afara legii, decret care a reprezentat începutul conflictelor de interese cu fondatorul Gărzii Corneliu Zelea Codreanu. În același timp, noua lege a educației oferea universităților autonomie, pentru care Iorga milita încă din anii ’20, a fost văzută ca fiind nerealistică de Florian Ștefănescu-Goangă, care presupunea că aceasta doar încuraja agitatorii politici să se deplaseze în afara țării. Fiind de asemenea și Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, a dat avizul prin care elevii puteau să ia parte la cursurile universitare fără să fi luat bacalaureatul. A fost lăudat pentru mișcarea de tineret Micii Dorobanți, fiind totodată și susținător oficial al mișcării de cercetași din România. A mai fondat o altă școală de vară populară, în stațiunea turistică Balcic, Dobrogea de Sud. Marea problemă cu care se confrunta Iorga era criza economică, parte a Marii crize economice, neavând succes în a contracara-o. Cabinetul a încercat să implementeze ștergerea datoriilor cultivatorilor faliți în dauna piețelor financiare, și a semnat un acord cu Argentina, un alt exportator de produse agricole, în vederea limitării deflației.
Nicolae Iorga și-a prezentat demisia din funcție în mai 1932, întorcându-se la viața academică. Aceasta a urmat după o neînțelegere între Carol al II-lea și o facțiune de dreapta a PNȚ-ului, care l-a impus pe Alexandru Vaida-Voevod ca premier. PND-ul, candidând cu o sigla pătrat în pătrat (回), a devenit rapid o minoritate politică. A supraviețuit prin alianțe cu național-liberalii sau cu Averescu, în timp ce Argetoianu a plecat din partid pentru a stabili un mic grup agrar. Iorga a scris memorii, publicate cu titlurile Supt trei regi, cu ajutorul cărora intenționa să contreze ostilitatea politică. A fondat și Muzeul Artelor Sacre, găzduit de Palatul Crețulescu.
În 1934, Iorga a condamnat public Garda de Fier, după ce nicadorii l-au asasinat pe premierul național-liberal Ion G. Duca. În timpul anchetelor desfășurate în rândul legionarilor, Iorga a intervenit pentru eliberarea filozofului fascist Nae Ionescu, și l-a invitat pe poetul legionar Radu Gyr pentru a ține o cuvântare la Văleni. În același timp, critica moderniștii în Istoria literaturii românești contemporane și poezia lui Arghezi în presă. Tot în 1934, Iorga a publicat o carte în care relata punctul său de vedere despre România la începutul perioadei moderne — Byzance après Byzance („Bizanț după Bizanț”), și trei volume din Histoire de la vie byzantine („O Istorie a vieții bizantine”). A urmat volumul de memorii Orizonturile mele. O viață de om așa cum a fost, și a contribuit la Revista Fundațiilor Regale.
În 1938, s-a alăturat guvernului lui Miron Cristea. Din postura de consilier regal nu a arătat prea mult sprijin partidului Frontul Renașterii Naționale, unicul partid de stat, creat de Carol al II-lea, partid pro-fascist, dar anti-legionar. Iorga a fost deranjat de impunerea purtării uniformelor de către toate oficialitățile, numind-o drept o „tiranie”, și i-a ridiculizat în particular pe cei care au format noua constituție, dar s-a conformat schimbărilor. În aprilie, Iorga a fost în mijlocul unui scandal care a dus la arestarea lui Codreanu și la uciderea acestuia. Până atunci, istoricul atacase politica Gărzii de a înființa mici firme comerciale și acțiuni de caritate. Acestea l-au făcut pe Codreanu să i se adreseze cu o scrisoare deschisă, în care îl făcea „necinstit” și „incorect”. Premierul Armand Călinescu, care a cerut interzicerea activităților legionare, a răspuns cererii lui Iorga, ordonând judecarea lui Codreanu pentru conspirație. O consecință neașteptată a acestei decizii a fost demisia în semn de protest a generalului Ion Antonescu din postul de ministru al Apărării.
Iorga a refuzat să ia parte la proces; în scrisorile pe care le-a adresat judecătorilor, a cerut retragerea acuzației de calomnie, și a avertizat că Corneliu Zelea Codreanu ar trebui să urmeze un program de reabilitare psihică. Iorga s-a concentrat pe alte activități: a fost comisar la Bienala Internațională de Artă de la Veneția în 1938 și a sprijinit încercările de a stabili o școală românească de genealogi.
În 1939, după ce campania de condamnare a Gărzii a degenerat în terorism, Iorga a apărut la tribuna Senatului pentru a cere încetarea violențelor. A lipsit din țară, predând din nou la Paris. A publicat alte câteva volume din Istoria românilor, și a terminat de lucrat la alte cărți: în 1938, Întru apărarea graniței de Apus, Cugetare și faptă germană, Hotare și spații naționale; în 1939 Istoria Bucureștilor, Discursuri parlamentare, Istoria universală văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie, Toate poeziile lui N. Iorga și două volume intitulate Memorii. Tot în 1938, Iorga a inaugurat teatrul în aer liber din Vălenii de Munte cu una din creațiile sale dramatice, Răzbunarea pământului. A publicat 45 de titluri, incluzând o piesă despre Cristina a Suediei (Regele Cristina) și un ciclu de poeme anti-război. Câteva dintre eseurile anglofile au fost incluse de Mihail Fărcășanu în Rumanian Quarterly, a cărui scop era păstrarea relațiilor anglo-române.
- Finalul vieții
În anul 1940 regimul lui Carol al II-lea s-a prăbușit. Neașteptata cedare a Basarabiei și Bucovinei de nord sovieticilor a șocat societatea românească și l-a revoltat pe Iorga. La două ședințe ale Consiliului de Coroană ținute la 27 iunie, a fost unul din cei șase membri (din totalul de 21) care s-au opus ultimatului impus de URSS, cerând cu insistență apărarea armată a Basarabiei. Mai târziu, Dictatul de la Viena a cedat Ungariei Transilvania de Nord, astfel agravându-se criza politică și morală, care a dus la instaurarea Statului Național-Legionar cu Ion Antonescu în rol de Conducător, sprijinit de un guvern legionar. Iorga a decis să suspende apariția gazetei Neamul Românesc, explicând că „… s-a produs o înfrângere, steagul nu se predă, ci pînza lui se înfășoară în jurul inimei. Inima luptei noastre a fost ideea culturală națională”. Văzut vinovat pentru uciderea lui Codreanu, a primit noi amenințări de la Garda de Fier, prin scrisori de ură, atacuri în presa mișcării legionare (Buna Vestire și Porunca Vremii) și tirade de la sediul legionar din Văleni. S-a opus noului guvern susținându-și atașamentul față de regele care fusese obligat să abdice.
Nicolae Iorga a fost obligat să părăsească domiciliile din București (unde deținea o casă nouă în cartierul Dorobanți) și din Vălenii de Munte din cauza cutremurului din noiembrie 1940. S-a mutat la vila sa din Sinaia, unde a terminat Istoriologia umană. A fost ridicat de un grup de legionari, (cel mai cunoscut dintre aceștia și conducătorul grupului format din Ion Tucan (secretar general al Institutului Național al Cooperației), Ștefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ștefan Iacobete (șofer INC) și Tudor Dacu (informator al Poliției Legionare fiind inginerul agronom Traian Boeru), în după-amiaza zilei de 27 noiembrie, și ucis lângă Strejnicu. A fost împușcat de nouă ori, cu pistoale de 7,65 mm și 6,35 mm. Asasinarea lui Iorga este des menționată în paralel cu cea a politicianului țărănist Virgil Madgearu, răpit și omorât de legionari în aceeași noapte, și cu Masacrul de la Jilava (în care aparatul administrativ al lui Carol al II-lea a fost decimat). Aceste acte de răzbunare, puse în legătură cu descoperirea și reîngroparea rămășițelor lui Codreanu, au fost făcute de legionari din propria inițiativă, ducând la tensiuni între ei și Antonescu. Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul regimului de autoritate monarhică a regelui Carol al II-lea, când în urma unei scrisori deschise adresate de Codreanu către Iorga, acesta fiind și consilier regal, i-a intentat proces și liderul legionarilor a fost condamnat pentru calomnie. Cu toate că Iorga a adresat câteva scrisori instanței în care a cerut suspendarea procesului, procedura juridică nu a fost oprită.
Moartea lui Iorga a generat consternare și a cutremurat comunitatea academică. După aflarea veștii asasinării lui Iorga, 47 de universități și academii din întreaga lume au arborat drapelul în bernă. Discursul funerar a fost ținut de istoricul francez exilat Henri Focillon, din New York, numindu-l pe Iorga „una dintre personalitățile legendare plantate, pentru eternitate, în pământul unei țări și în istoria inteligenței umane”. În țară, Garda de Fier a interzis plângerea sa în public, exceptând un necrolog în cotidianul Universul și o ceremonie ținută la Academia Română. Un ultim omagiu a fost adus de filozoful Constantin Rădulescu-Motru, care-l numea, în termeni asemănători celor folosiți de Focillon, „curajosul intelectual al națiunii”, „toată înțelepciunea și originalitatea unui geniu român”, „… a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt…”.
Trupul lui Iorga a fost îngropat la cimitirul Bellu din București, în aceeași zi cu funeraliile lui Madgearu. Cei prezenți, printre care se aflau politicieni și diplomați străini, au sfidat interdicția Gărzii de fier cu prezența lor. Ultimele texte ale lui Iorga, recuperate de tânărul său discipol G. Brătescu, au fost ținute de criticul literar Șerban Cioculescu și publicate la o dată ulterioară. Gheorghe Brătianu a preluat postul lui Iorga de la Institutul de Studii Sud-Europene și Institutul de Istorie a Lumii (reintitulat din 1941 Institutul Nicolae Iorga).
