Laurenţiu Ulici

Laurenţiu Ulici, s-a născut la 6 mai 1943, la Buzău și a decedat în noaptea de 15 spre 16 noiembrie 2000, în comuna Părău, judeţul Braşov. A fost critic literar, autor al unor antologii de prestigiu privind fenomenul poetic românesc, publicist și senator.

  • Studii

A absolvit, în 1960, Liceul ”I.L. Caragiale” din Ploieşti, apoi Facultatea de Limba şi Literatura Română (licenţa în 1966) şi Facultatea de Filosofie (licenţa în 1970) ale Universităţii din Bucureşti. În 1973 şi-a susţinut doctoratul cu o teză de teoria literaturii, se arată în „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2009).

  • Activitate

Mai multe încercări poetice i-au apărut, începând din 1959, în „Luceafărul”. Primele sale texte critice au apărut, începând din 1965, în revista „Contemporanul”, în a cărei redacţie a lucrat timp de peste două decenii (1966-1989). Din 1990 a fost director al revistei ”Luceafărul”. A deţinut numeroase rubrici în principalele reviste din Bucureşti şi din provincie (”România literară”, ”Amfiteatru”, ”Ateneu”, ”Vatra”, ”Tomis”, ”Cronica”, ”Convorbiri literare”, „Transilvania”, „Viaţa românească” etc.).

”Laurenţiu Ulici intră în publicistica literară încă din anii studenţiei şi, de la început, adoptă formula ”criticii creatoare”, nu din constrângere programatică, ci ca expresie a propriei înzestrări interioare. Deţinând, în scurt timp, numeroase rubrici în principalele reviste din Capitală şi provincie, ajunge la o notorietate rapidă, afirmându-se mai întâi prin critica debuturilor. Propriu-zis, Ulici nu e un descoperitor de talente, cât un cititor atent şi un diagnostician exact al operei debutanţilor, învestit ca lider al lor de opinie incontestabil’‘, se arată în ”Dicţionarul scriitorilor români” (2002, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu). ”Pe măsură ce se fixează într-o formulă personală, ideile şi judecăţile pe care le exprimă într-un fel inimitabil cu greu pot fi desprinse din corpul cronicii literare. Talentul său critic îmbină o natură poetică şi intuiţia rapidă a accentelor esenţiale din operă’‘, mai indică dicţionarul citat mai sus.

Cronicile despre debutanţi au fost adunate în volumele intitulate ”Prima verba” (I-II, 1975-1978). Debutul său editorial l-a constituit volumul ”Recurs” (1971), care cuprinde eseuri critice despre poezie şi despre marii poeţi români moderni.

În 1974 publică o antologie comentată a unor poeţi din perioada interbelică (Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Fundoianu, Maniu, Pillat, Vinea şi Voiculescu), „Cartea de aur” (antologie, 1975), ”Biblioteca Babel” (eseuri, 1978), ”Confort Procust” (cronici literare, 1983, Premiul Uniunii Scriitorilor), ”Literatura română contemporană” (vol. I, 1995, Premiul Uniunii Scriitorilor), ”Dubla impostură” (eseuri, 1995), ”O mie şi una de poezii româneşti” (antologie, 1997). Un interes aparte a stârnit antologia sa ”Nobel contra Nobel” (I-II, 1988). Laurenţiu Ulici a semnat şi prefeţele la numeroase ediţii de carte românească şi străină.

Unele versuri, recenzii, articole de critică literară le-a semnat sub pseudonime precum Laurenţiu Buga, Igorescu, Laborios, Mircea Moga, Al. Rona.

A fost vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (1992-1994), apoi preşedintele acesteia (1994-2000), precum şi preşedinte fondator al Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori (din 12 iulie 2000), organizaţie neguvernamentală reunind şase dintre organizaţiile reprezentative la nivel naţional ale artiştilor (Uniunea Arhitecţilor din România, Uniunea Artiştilor Plastici din România, Uniunea Cineaştilor din România, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Uniunea Scriitorilor din România şi Uniunea Teatrală din România).

A fost senator în legislatura 1996-2000, ales pe listele Convenţiei Democrate Române.

Laurenţiu Ulici a murit în noaptea de 15 spre 16 noiembrie 2000, în urma unei intoxicaţii cu monoxid de carbon.