Ioan Andreescu s-a nascut pe 15 februarie 1850, la Bucuresti si a murit pe 22 octombrie 1882, tot la Bucuresti. Acesta a fost un pictor și pedagog român, ales post-mortem ca membru plin al Academiei Române în 1948.
- Familia
Ioan Andreescu s-a născut într-o familie de condiție bună, fiind primul din cei șapte copii. A fost fiul lui Andrei Dobrescu și al Anastasiei Pencovici. Nu se știe exact, dacă a fost născut în București sau pe vreo proprietate a părinților situată la o oarecare distanță de oraș. În condica bisericii Olteni, biserică demolată în 1987, figurează doar actele ultimilor trei frați, Cleopatra, Dumitru, Petre. Tatăl său, Andrei Dobrescu, era comerciant de băuturi și avea un han în Mahalaua Staicului.
- Educația
A urmat pe rând cursul primar la pensionul particular al lui Andreas Apostolas, în 1863 gimnaziul „Lazăr” din București, apoi la Colegiu „Sfântu Sava”. Începând din 1869 urmează „Școala Națională de Arte Frumoase”, recent înființată (1864), condusă de Theodor Aman. În 1872 devine profesor la catedra de desen liniar și caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal „Tudor Vladimirescu”, apoi, în 1875, la școala de meserii din aceeași localitate.
La sfârșitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile academiei private de artă Académie Julian. Verile pictează la Barbizon (unde se întâlnește cu Nicolae Grigorescu) și în alte așezări rurale. O biografie ingrată, scurtă, desfășurată sub semnul unei condiții modeste și a bolii, caracterizată mai degrabă prin absența evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesității exprimării artistice, a vocației, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări și tribulații.
- Activitatea
Debutul public al lui Ion Andreescu a avut loc la finele anului 1874, la ”Expoziţia artiştilor în viaţă” de la Bucureşti, unde a prezentat tabloul ”Coacăze”. În ianuarie 1876 a participat la cea de-a treia expoziţie a ”Societăţii Amicilor Belle-Artelor”, de la Bucureşti, cu o serie de compoziţii, între care: „Oală cu flori”, „Plopi la marginea satului”, „Peisaj din crângul Buzăului”, „Peşti”, ”Peisaj cu plopi”. Din această perioadă datează şi primul său „Autoportret”, ca şi o serie de tablouri, între care: „Natură moartă cu coş şi legume”, „Târg de Drăgaică”, „Bâlci în preajma Buzăului”.
Profesor de desen într-un oraș provincial, liniștit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunțe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditație, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior și fără veleitățile publicității. Caracterul de introspecție, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine și calitate.
Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanța unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deși de la început lucrările pictorului român au decizia și consistența operei autentice, în ultimii ani ai șederii în Franța el apare clarificat, stăpân pe mijloace, construind spațiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârșita dezinvoltură tehnică.
În 1881 a participat atât la Salonul parizian („Iarna la Barbizon”), cât şi la ”Expoziţia artiştilor în viaţă” de la Bucureşti („O dimineaţă la Barbizon” sau „Drumul mare”, „Seară de toamnă la Barbizon” sau „Călăreţ în amurg”). Un an mai târziu, în 1882, a fost prezent la expoziţia de la Sala Stavropoleos din Bucureşti, cu 60 de tablouri, o adevărată retrospectivă a pictorului, singura de altfel din timpul vieţii. Între tablourile expuse cu această ocazie s-au numărat: „Bătrân cu plete”, „Pahar cu tufănele”, „Pomi înfloriţi”, „Câmp cu maci”.