Ienăchiță Văcărescu s-a născut în anul 1740 și a decedat la 11 iulie 1797. A fost un poet, filolog și istoric român din Țara Românească, aparținător al unei vechi familii boierești – familia Văcărescu -, precursor al folosirii Limbii Române culte, pe care a folosit-o atât în scrierile sale filologice și istorice, cât și în poeziile pe care le-a scris.
- Familie
Tatăl său era Ștefan Văcărescu, logofăt, vistier și mare ban. Bunicul, Ianache Văcărescu era cumnat și vistier al domnitorului Constantin Brâncoveanu, și a fost decapitat în 1714 la Constantinopol, odată cu domnitorul. Familia sa coboară în timp până în vremea lui Radu Negru. Mama sa era Ecaterina (Catinca) Done, nepoata de soră a cronicarului Ion Neculce. După moartea tatalui, otrăvit din ordinul domnitorului Constantin Cehan Racoviță, se refugiază la Constantinopol. Cu învățatul Halii Hamid din secretariatul împărătesc, aprofundează gramatica limbii turce, studiază araba și persana.
În 1760 face parte din Divanul domnesc ca vel comis, apoi vel caminar. Se căsătorește cu Elenița, fiica lui Iacovache Rizu, tergimanul Porții. Vor avea un fiu, Alecu, viitor poet. Sub domnitorul Grigore Alexandru Ghica, este mare vistier.
- Activitate
A fost erudit și poliglot. Ienăchiță Văcărescu știa: slava veche, greaca veche și modernă, turca, araba, persana, franceza, germana și italiana. A fost mare dregător domnesc și a îndeplinit misiuni diplomatice peste hotare. Ca om politic și istoric a manifestat tendințe filoturce. Lucrarea sa, Istorie a prea puternicilor împărați otomani, este tipărită abia în 1863 de Alexandru Papiu Ilarian. Este al doilea român, după Dimitrie Cantemir, care scrie o istorie a Imperiului Otoman. Ienăchiță Văcărescu a adunat la un loc versuri ocazionale (în cinstea domnitorului, la inaugurarea unei cisterne publice etc.) cu versurile de dragoste caracterizate prin „limba alintată” (Nicolae Manolescu), abundând de diminutive, procedeu la modă în întreaga poezie a epocii. Cu toate văicărelile manieriste, unele sunt poezii șăgalnice, pline de umor, altele sunt sugestive și grațioase, amintind de Goethe.
Ienăchiță Văcărescu a construit un conac la Băneasa, din care se mai păstrează azi doar Biserica „Sf. Nicolae”. În anii razboiului ruso-turc (1768-1774) se află împreună cu familia în pribegie la Brașov. Participă, ca dragoman al delegatului otoman, la conferința de pace de la Focșani. În 1773 îl cunoaște pe împăratul Iosif al II-lea, care se afla în trecere prin Brașov. În 1774 , după pacea de la Kuciuk-Kainargi, este pentru a treia oară vistier, apoi spătar. În 1780 colaborează la întocmirea primei condici de legi a Țării Romanești, Pravilniceasca condica, tiparită în acest an.
În 1781 este trimis în misiune în Transilvania și Viena. Are întrevederi cu prințul Kaunitz și împaratul Iosif al II-lea. Este numit caimacan, locțiitor al domnitorului. După moartea soției, Elenița, se căsătorește cu Elena Caragea, apoi, aceasta murind în scurt timp, cu sora ei, Ecaterina, cu care va avea un fiu, Nicolae. Devine ginerele domnitorului Nicolae Caragea și este numit spătar. Domnitorul care îi urmeaza lui Caragea, Mihail Suțu, îl face din nou vistier. Construiește la Brăila și Silistra poduri pentru armata otomană. Îl sprijină pe domnitorul Nicolae Mavrogheni care l-a urmat pe Suțu, să înființeze, la Constantinopol, o școală pentru tinerii din țară care voiau să aprofundeze limba turcă.
În 1786 este autorul unui memoriu către autoritățile otomane, prin care denunță abuzurile domnitorilor. În 1787 tipărește prima gramatică romanească, în două ediții, la Râmnic și la Viena, sub titlul Observații sau Băgări de seamă asupra regulelor si oranduelelor gramaticii rumânesti. Se află printre demnitarii ce propun Guvernului imperial de la Viena anexarea Țării Romanești. Se retrage odată cu izbucnirea conflictului armat austro-turc la Nicopole, apoi, separat de soție, în insula Rhodos. În exil lucrează la o Istorie a prea puternicilor impărați otomani, bazată pe analele turcești, pe informații culese de la istorici greci, latini, francezi și italieni. În 1790, după pacea de la Sistov, se întoarce la București și își regăsește familia.
În 1791, la îndemnul lui, serdarul Antonie Manuil a tradus, din Geminiano Gaeti, II giovine istruito, apărută sub titlul Triumful credinței ortodoxe. Ajutat de un pictor scoate o lucrare cartografică pentru însemnarea localităților și drumurilor de la Dunăre la Adrianopole. În anul 1793 ajunge la o confruntare deschisă cu domnitorul Alexandru Moruzi, dar își păstrează funcțiile de mare spătar și apoi de vistier. Se retrage din viața de la Curte, dar este chemat pentru a ajuta în perioada foametei și a ciumei. În anul 1797 înființează Logofeția de Obiceiuri, instituție politică și culturală care se ocupa de protocol.
La 12 iulie moare la București, probabil otrăvit din ordinul lui Alexandru Moruzi.