Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, într-un București care încă mai păstra eleganța trăsurilor de pe Calea Victoriei și farmecul unei lumi aflate între tradiție și modernitate. Avea să devină, peste ani, una dintre cele mai iubite voci ale României, artistul care a traversat aproape întregul secol XX fără să-și piardă niciodată prospețimea, umorul și dragostea pentru public.
Copilăria sa s-a desfășurat într-un mediu privilegiat cultural. Tatăl, funcționar poștal cu studii la Geneva, îi insufla rigoarea și respectul pentru muncă, în timp ce mama, o femeie cultivată care își petrecuse tinerețea la Paris, îi deschidea porțile muzicii și ale limbii franceze. În apartamentul familiei de pe Calea Victoriei, pianul ocupa un loc central, iar micuțul Gică asculta fascinat acordurile pe care mama sa le transforma în povești sonore. Primele lecții de pian le-a primit chiar de la ea, iar sensibilitatea artistică pe care avea să o poarte toată viața s-a născut în acele după-amiezi liniștite petrecute în jurul instrumentului.
Talentul său s-a făcut remarcat încă din anii de liceu. Elev la „Gheorghe Șincai”, cânta în formații școlare și visa deja la scenă. La numai cincisprezece ani, în cadrul unei serbări, a fost remarcat de compozitorul Ion Vasilescu, unul dintre oamenii care aveau să-i schimbe destinul. Acesta l-a dus la Radio, unde adolescentul și-a făcut primele apariții artistice. În aceeași perioadă însă, viața îi oferea și una dintre cele mai grele lovituri: moartea mamei, cea care îi fusese nu doar profesor, ci și cel mai apropiat prieten.
Pentru scurt timp a încercat să urmeze Dreptul, dar chemarea muzicii era prea puternică. Tatăl său a înțeles acest lucru înaintea tuturor și l-a îndemnat să-și urmeze talentul. A fost sfatul care avea să schimbe definitiv istoria muzicii românești.
La începutul anilor ’30, Bucureștiul trăia pe ritmuri de tango, foxtrot și charleston. Tânărul Gică Petrescu își făcea loc printre nume deja consacrate, cântând în restaurante elegante și grădini de vară. Primul său contract îl aduce pe scena restaurantului Princiar de pe Șoseaua Kiseleff, unde interpretează tangouri și romanțe alături de maestrul Fănică Luca. Curând este angajat la luxoasele Galeries Lafayette, iar la doar optsprezece ani îndrăznește să concureze cu marile vedete ale vremii, precum Cristian Vasile, Jean Moscopol sau Titi Botez.
Anii care au urmat au fost o permanentă ascensiune. Colaborarea cu dirijorul Dinu Șerbănescu îi rafinează stilul și îi dezvăluie adevărata vocație: romanța. Înregistrează pentru marile case de discuri ale epocii și devine unul dintre primii artiști de referință ai Electrecordului, instituție cu care avea să colaboreze vreme de peste șase decenii.
Războiul nu îi întrerupe activitatea. Îmbrăcat în uniformă militară, Gică Petrescu aleargă zilnic între cazarmă, studiourile Radio și scenele teatrelor bucureștene. Cântă pentru răniți, pentru soldați și pentru oamenii care aveau nevoie de puțină speranță într-o lume aflată în derivă. În acei ani își descoperă și talentul actoricesc, devenind o prezență constantă pe scenele teatrelor de revistă.
Un episod memorabil are loc în 1946, la grădina-bar Arizona. Printre spectatori se afla celebrul violonist Yehudi Menuhin. După ce ascultă câteva șansonete și melodii occidentale, marele muzician este cucerit de cântecele românești interpretate de Gică Petrescu. Îl aplaudă îndelung și îi cere bis după bis, într-o seară care avea să rămână legendară.
Deceniile următoare îl transformă într-un simbol național. Cântă pe scena celebrului Olympia din Paris, susține turnee în Franța, Israel și Uniunea Sovietică, participă la festivalurile importante ale vremii și lansează șlagăre care intră definitiv în patrimoniul muzical românesc. „Căsuța noastră”, „Du-mă acasă măi tramvai”, „Of, of, of măi șprițule”, „Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă” sau „Uite-așa aș vrea să mor” nu erau simple melodii, ci fragmente din sufletul unei țări care râdea, iubea și visa prin ele.
Secretul succesului său nu a stat doar în voce, ci în capacitatea rară de a transforma fiecare cântec într-o poveste. Nu cânta pentru public, ci împreună cu publicul. Fiecare melodie devenea o conversație, fiecare apariție un moment de bucurie autentică.
Nici trecerea anilor nu i-a diminuat energia. La șaptezeci de ani umplea sălile Teatrului Constantin Tănase alături de Nicu Constantin, iar la peste optzeci de ani intra în studiouri digitale pentru a reînregistra cele mai iubite cântece ale sale. Colaboratorii erau uimiți de memoria, disciplina și vitalitatea sa. Înregistra piese dintr-o singură încercare, cu aceeași naturalețe care îl consacrase cu zeci de ani înainte.
Dincolo de scenă, cea mai mare iubire a vieții sale a fost soția sa, scriitoarea Cezarina Moldoveanu. Timp de treizeci și patru de ani au format un cuplu discret și solid. Moartea acesteia, în 1989, l-a afectat profund. O vreme a refuzat să mai cânte, iar cei apropiați aveau să spună că o parte din sufletul lui Gică Petrescu plecase odată cu ea.
În ultimii ani s-a retras treptat din viața publică. Primea tot mai rar vizitatori și evita aparițiile mondene, deși îi lipseau enorm scena și publicul. În 2003 fusese decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler, o recunoaștere firească pentru artistul care devenise o instituție în sine.
Destinul avea însă pregătit un ultim gest simbolic. Pe 18 iunie 2006 urma să primească un premiu special intitulat „Cântecul e viața mea”, în cadrul Galei Premiilor Radio România Actualități. În dimineața acelei zile, Gică Petrescu s-a stins din viață. Parcă ar fi ales să plece exact în momentul în care întreaga țară era gata să-i mulțumească încă o dată pentru cele peste șapte decenii în care îi fusese coloană sonoră.
A lăsat în urmă sute de înregistrări, zeci de șlagăre nemuritoare și imaginea unui artist care nu a cunoscut niciodată compromisul față de public. Pentru generații întregi de români, Gică Petrescu nu a fost doar un cântăreț. A fost vocea Bucureștiului de altădată, a petrecerilor fără sfârșit, a romanțelor spuse la ceas târziu și a bucuriei simple de a trăi. Iar cât timp cineva va fredona „Du-mă acasă măi tramvai” sau „Of, of, of măi șprițule”, legenda sa va continua să cânte.