Gherase Dendrino s-a născut la 2 septembrie 1901 în Turnu Măgurele și a decedat la 4 ianuarie 1973 în București. A fost un compozitor și dirijor roman, elevul lui Dumitru Georgescu-Kiriac și Alfonso Castaldi. A compus operete, muzică ușoară, muzică de film ș.a.
- Studii
Studiile muzicale le-a urmat la Conservatorul din Bucureşti (1920-1927) cu D.G. Kiriac (teorie-solfegiu), Alfonso Castaldi (armonie, contrapunct, compoziţie), Dimitrie G. Dinicu şi Nicolae Ochialbi (violoncel).
Paralel a urmat – temporar (1921-1927) – cursurile Facultăţilor de Drept şi Medicină din Bucureşti. Dirijor şi compozitor la Teatrul de revistă „Cărăbuş” din Bucureşti (1932-1946), la Teatrul de operetă şi revistă „Alhambra” din Bucureşti (1946-1949), dirijor la Teatrul de Estradă din Bucureşti (1949-1950), prim-dirijor la Teatrul de Stat şi Operetă din Bucureşti (1950-1971).
- Activitate
A scris articole în „Muzica”, „Rampa”, „Contemporanul” şi „Steagul roşu”. A jucat ca actor în piese de teatru (Haimanaua bulevardului) şi în filme (Visul unei nopţi de iarnă). A susţinut emisiuni radiofonice şi de televiziune. A fost distins cu Premiul de Stat, clasa III (1952) şi clasa II (1955), cu Ordinul Muncii, clasa III (1955), cu titlul de „Maestru emerit al artei” (1962).
Compozitor de o rară spontaneitate creatoare, Dendrino s-a impus printre reprezentanţii de seamă ai muzicii uşoare româneşti de la mijlocul veacului XX, datorită excepţionalului har melodic ce i-a asigurat chiar din anii debutului o largă popularitate. Experienţa profesională acumulată la teatrele de comedie, revistă şi operetă bucureştene l-a ajutat ca, trecând de la miniaturile genului uşor spre formele ample, să atingă chiar de la prima sa operetă (Lăsaţi-mă să cânt) nu numai etapa de maturitate artistică, ci şi momentul de culminaţie al carierei lirico – dramatice.
Fericita „întâlnire” cu muzica lui Ciprian Porumbescu, creatorul operetei clasice româneşti, departe de a-l fi descurajat, l-a ambiţionat pe Dendrino să continue pe aceleaşi coordonate de succes ale genului. Meritul esenţial al compozitorului constă în valorificarea melosului porumbescian prin tratarea modernă a citatelor din opera precursorului, dar mai ales prin completarea cu arii, duete şi ansambluri (Mugurel de cântec românesc) de inspiraţie proprie de o rară originalitate.
Simţul dramatic înnăscut al lui Dendrino l-a ajutat să confere conflictelor acţiunii operetelor sale puternice contraste sonore. Orchestraţia operetelor se remarcă prin bogăţia paletei coloristice, din care nu lipsesc timbrurile specifice folclorului românesc (Lăsaţi-mă să cânt) şi balcanic (Lysistrata). O notă personală în valorificarea ritmurilor populare în muzica uşoară se simte atât în opereta Lysistrata (Calypso), cât mai ales în cântecele în stil romanesc pe ritmuri de dans modern (Cale lungă, drum de fier).
Adept hotărât al tradiţiei muzicale româneşti, Dendrino a reuşii să sintetizeze în cele două operete experienţa clasicilor universali ai genului, fără a renunţa la culoarea autohtonă. Critica muzicală străină a recunoscui în paginile muzicale ale lui Dendrino (cu precădere în Lăsaţi-mă să cânt) specificitatea melosului românesc. După trei decenii de la lansarea acestei partituri, drumul operetei noastre contemporane şi-a aflat un făgaş personal, Dendrino devenind un veritabil ctitor al genului liric naţional.