Gheorghe G. Bezviconi s-a născut la 14 aprilie 1910, la Edineț, în Basarabia, și a murit la 30 aprilie 1966, la București. Între aceste două repere cronologice s-a desfășurat una dintre cele mai fascinante și mai dramatice existențe din istoriografia românească a secolului XX. Istoric, genealogist, heraldist, publicist și cercetător neobosit al trecutului, Bezviconi a trăit pentru documente, pentru arhive și pentru memoria oamenilor dispăruți. Pentru el, istoria nu era o profesie și nici măcar o pasiune; era o formă de existență.
Fiul lui Gavril Bezviconi, inspector general al navigației fluviale din Basarabia, și al Sofiei Pigulovski, Gheorghe a crescut într-un mediu în care cultura și disciplina intelectuală erau prețuite. Încă din adolescență a demonstrat o precocitate rar întâlnită. La doar paisprezece ani publica articole în presa de limbă franceză, iar la șaptesprezece ani își făcea debutul și în presa rusă.
Era începutul unei cariere care avea să lase în urmă mii de pagini de studii, articole, genealogii și cercetări istorice. Deși nu a urmat parcursul academic clasic al marilor istorici, Bezviconi a fost unul dintre acei autodidacți geniali care reușesc să transforme studiul individual într-o adevărată școală de erudiție. Citea compulsiv, cerceta obsesiv și memora informații cu o precizie care îi uimea pe contemporani. Când ajunge la București, audiază cursurile marelui Nicolae Iorga și găsește în acestea confirmarea unei vocații deja formate.
La Chișinău devine rapid o figură cunoscută în lumea culturală. Activează ca redactor, editor și publicist, contribuind la dezvoltarea vieții intelectuale basarabene într-o perioadă de mari frământări politice și identitare. Prestigiul său crește atât de repede încât, în 1936, devine membru corespondent al Academiei Române, o recunoaștere excepțională pentru un cercetător atât de tânăr. Un an mai târziu părăsește Basarabia și se stabilește definitiv la București. Capitala îi oferă acces la arhive, biblioteci și cercuri intelectuale care îi permit să își extindă cercetările.
În 1938 este angajat la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, iar activitatea sa cunoaște o perioadă de maximă productivitate. În acei ani lucrează la ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante opere ale sale: „Boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru”. Lucrarea impresionează prin rigoarea documentării și prin bogăția informațiilor genealogice. Atât de valoroasă era încât însuși Nicolae Iorga propune premierea ei în anul 1940. Pentru Bezviconi, istoria nu însemna doar evenimente și date. Era interesat de oameni, de familii, de destine și de legăturile invizibile care traversau generațiile. Cerceta cu aceeași pasiune blazoane, documente de proprietate, scrisori, pietre funerare sau acte de stare civilă. Era convins că marile povești ale unei națiuni se ascund adesea în detaliile aparent nesemnificative.
După instaurarea regimului comunist, viața sa intră însă într-o zonă de umbră. Erudiția, independența și spiritul său critic nu puteau fi tolerate într-un sistem care cerea conformism ideologic. Este îndepărtat de la Institutul pentru Studiul Istoriei Universale și marginalizat profesional. Lovitura este devastatoare. Pentru un om care trăia prin cercetare, excluderea din lumea academică echivala aproape cu o condamnare. Ajunge la un moment de disperare atât de profund încât încearcă să își ia viața. Supraviețuiește însă și, într-un gest care spune totul despre caracterul său, își continuă cercetările chiar și atunci când destinul îl obligă să devină simplu paznic la Cimitirul Bellu.
Imaginea lui Bezviconi printre aleile cimitirului Bellu are ceva simbolic și aproape romanesc. În timp ce veghea mormintele marilor personalități ale României, continua să adune documente, să noteze inscripții funerare și să cerceteze biografii. Pentru el nu exista diferență între istoricul dintr-un institut și paznicul dintr-un cimitir. Cercetătorul rămânea același. Aici, printre cripte, monumente și cruci, a realizat unele dintre cele mai valoroase contribuții ale sale. Bellul devenise pentru Bezviconi o bibliotecă în aer liber, iar pietrele funerare erau documente la fel de importante ca manuscrisele din arhive.
Personalitatea sa complexă îi atrage și numeroși adversari. Nu accepta compromisuri intelectuale și nu tolera superficialitatea. Refuza să discute istoria pe baza zvonurilor sau a interpretărilor convenabile politic. Tocmai această exigență îi aduce numeroși dușmani. Pentru autoritățile sovietice era suspect de românofilie, iar pentru unii români părea prea apropiat de cultura rusă. În realitate, Bezviconi nu aparținea niciunei tabere. Aparținea doar adevărului documentar.
Recunoașterea internațională nu întârzie să apară. Primește Medalia de Aur a Institutului Francez de Istorie și Heraldică, Crucea Ligii Republicane Franceze a Binelui Public, Medalia Vermeil a Societății Academice Arts-Sciences-Lettres și numeroase alte distincții. Devine membru al unor instituții academice din Franța, Belgia și Bulgaria, fiind apreciat pentru contribuțiile sale la genealogie, heraldică și istorie. Cu toate acestea, viața sa personală rămâne marcată de lipsuri și dificultăți. Nu caută niciodată confortul sau gloria. Trăiește modest, aproape ascetic, dedicându-și întreaga energie cercetării. Istoria îi ocupă fiecare zi, fiecare conversație și fiecare gând.
Când moare, la 30 aprilie 1966, România pierde unul dintre cei mai erudiți cercetători ai trecutului său. Moartea îi curmă viața, dar nu și opera. În urma sa rămân mii de fișe, manuscrise, studii și documente adunate cu răbdarea unui călugăr medieval și cu pasiunea unui explorator. Soția sa, Tatiana Bezviconi, devine păstrătoarea testamentară a acestei impresionante moșteniri intelectuale și se luptă pentru ca arhiva să rămână unită și să nu fie risipită. Datorită ei, o mare parte din munca istoricului a putut ajunge până la generațiile următoare.