George Magheru s-a nascut pe 30 decembrie 1892 si a decedat pe 17 august 1952. Acesta a fost un poet si dramaturg roman.
- Familia
Născut la Craiova, părinţii săi au fost colonelul Romulus G. Magheru, fiul generalului Gheorghe Magheru si Ana, fiica lui Ion Ghica. După moartea tatălui său, la vârsta de patru ani, a fost crescut la moșia familiei Ghica din Ghergani, unde a primit o bogată educație muzicală și literară. Alexandrina Ghica, bunica sa, a fost o pianistă desăvârșită care a studiat cu Franz Liszt și Clara Schumann; mama lui studiase arte plastice la Londra.
- Educația
A urmat școala primară Sfântul Gheorghe din București, urmată de Liceul Gheorghe Lazăr, pe care a absolvit-o în 1911. În același an, a intrat la facultatea de medicină a Universității din București, pe care o va absolvi în 1920.
- Activitatea
Deși a început să scrie poezie la vârsta de paisprezece ani, debutul publicat al lui Magheru a avut loc mult mai târziu. S-a dedicat scrisului după 1923, când o boală l-a obligat pentru o vreme sa stea la Sinaia.
Prima sa carte a fost piesa Tudor Ardeleanu (1926), urmată de O legendă (1927). Prima sa carte de poezie a fost Capricii din 1929, care continea, potrivit lui Adrian Maniu „texte interesante și antipoetice”. Drept urmare, Magheru și-a intitulat polemic următoarea colecție Poezii antipoetice („Poezii anti-poetice”; 1933).
Au urmat Poeme în limba păsărească (1936), Coarde vechi și noi (1936), Poeme balcanice (1936), și piesele Piele de cerb (1937), Domnul Decan (1939), Egoistul (o dramatizare a Egoistului de George Meredith, 1939), Oglinda fermecată sau Divina re-creațiune (1944).
Magheru nu a căutat niciodată ca piesele sale să fie puse în scenă, deși cu greu lipsesc la vremea aceea din scene. Acesta are o viziune dramaturgică modernă și dezbate despre probleme morale și filozofice. A trăit o existență retrasă și nu a participat la viața literară din perioada interbelică.
Izolat între laboratorul său și un cerc de prieteni extrași din elita artistică contemporană (printre care George Enescu, Jean Alexandru Steriadi, Theodor Pallady, Henri Catargi, Dumitru Ghiață și Iosif Iser), a continuat să scrie și după 1944, dar a încetat să mai publice. O mare parte din lucrările sale târzii nu au fost încă studiate și publicate. În 1982, Marin Sorescu a publicat o parte din poemele sale manuscrise, sub denumirea Cântece la marginea nopții.