George Assan

George Assan a trăit între anii 1821 și 1866. A fost un comerciant și un industriaș din București.

  • Activitate

Prima băcănie deschisă în 1849 de Ioan Martinovici şi George Assan a fost în strada Lipscani, colţ cu Smârdan, şi şi-a câştigat repede un bun renume pentru că a introdus în capitală bunuri de lux, aduse din străinătate. În câţiva ani cei doi şi-au mutat magazinul în Hanul Şerban-Vodă. Anul 1853 este unul istoric pentru dezvoltarea industrială a Bucureştiului prin aducerea de la Viena a primului motor cu aburi Siegel care i-a permis deschiderea Morii Assan în zona Moşilor. Se spune că primul coş de 24 de metri înălţime a creat senzaţie în Colentina când a fost construit. Conștient de faptul că banalul morărit în apa Dâmboviței reprezenta un proces retrograd, industriașul băcăuan cu origini transilvănene a procurat de la Casa Siegel, din capitala Imperiului Habsburgic, o tehnologie de ultimă oră: un motor de mari dimensiuni ce funcționa cu ajutorul vaporilor de apă.

Frédéric Damé, jurnalist și istoric francez stabilit în România, îndrăgostit fiind de farmecul acestor zone, amintește în cartea sa, Bucarest en 1906 (lansată cu prilejul jubileului regal – se celebrau 40 de ani de la urcarea regelui Carol I pe tronul României), faptul că antreprenorul român, până să decidă achiziționarea noului utilaj, deținea deja o instalație măruntă destinată producției de ulei, pusă în funcțiune de forța umană, cât și una pentru măcinarea grânelor, acționată de forța motrice a cailor.

Noua „perlă” a industriei bucureștene a călătorit timp de șase săptămâni, atât pe Dunăre, cât și pe uscat, pentru a ajunge la destinația finală. Transportul pe Dunăre a durat două săptămâni și s-a sfârșit în portul Giurgiu. De aici, motorul a urmat calea uscatului pentru încă patru săptămâni, iar drumurile și podețele deteriorate, cât și căruța firavă cu boi care îl purta au fost întărite sau reconstruite integral pentru a putea face față colosalei greutăți a motorului cu vapori.

Caracteristica reticență a societăților tradiționale, închistate în parametrii vechilor practici economice, s-a manifestat negreșit și vis-a-vis de moară încă de la bun început. Spre stupefacția lui Assan, țăranii au evitat să își prelucreze marfa la moara acestuia, speriați fiind ca nu cumva grânele lor sa le fie arse de noua mașinărie. Norocul bogatului negustor a fost acela că, în iarna respectivă, morăritul consacrat a devenit impracticabil din pricina apelor înghețate. Astfel, constrânși de împrejurări, țăranii au apelat la serviciile tehnologice de ultimă oră ale morii Assan. Localnicii au avut surpriza să constate faptul că dispozitivul față de care manifestau reticență nu le ardea grânele așa cum se așteptau, ba mai mult de atât, economisea timp.

Apogeul „Morii de foc”, precum obișnuiau să o numească bucureștenii acelei ere, avea să survină către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când conducerea uzinelor a fost preluată de către cei doi fii ai fondatorului, Ghiță și Vasile Assan.

În 1864, George Assan se retrage din comerţ, dedicându-se industriei, iar în 1865 se desparte de asociatul său, Martinovici. A murit în 1866, în timp ce se afla la Munchen. După moartea lui, activitatea a fost coordonată, timp de 20 de ani, de văduva sa Alexandrina (ajutată de fratele său, Petrache Cristu), care avea să predea afacerile celor doi fii, şcoliţi în străinătate: Vasile G. Assan (1860-1918), inginer mecanic şi Gheorghe G. Assan (1862-1909), chimist şi economist. Tinerii au dezvoltat moştenirea lăsată de tatăl lor şi au ajuns să coordoneze Fabricile Assan din Şoseaua Ştefan cel Mare specializate în: morărit, uleiuri, vopsele/ lacuri şi săpunuri. Vasile Assan, a fost cel care a pus bazele în 1904 companiei „Româno-Americane”, care se ocupa de industria extractivă a petrolului.