Eugenia Zaharia s-a născut pe 29 ianuarie 1921, la București și a murit pe 27 iunie 2010. Aceasta a fost un important arheolog român, cu o activitate bogată în sfera arheologiei românești.
- Familie
Aceasta a fost a treia fiică a unei familii modeste. Tatăl său, Vasile Zaharia, absolvent al Conservatorului din Bucureşti, era la data naşterii sale instrumentist la Teatrul Naţional şi la Filarmonică, fiind chiar unul din membrii fondatori ai Societăţii Filarmonice Române. Mama sa, Maria, casnică, avea să îşi dedice viaţa îngrijirii şi creşterii copiilor, la fel cum aveau să facă mai târziu şi cele două surori mai mari, Sofia şi Elena.
- Studii
Între 1928 şi 1932 urmează cursurile şcolii primare, la Şcoala Mecet (Şcoala de stat P.S. Aurelian), iar din 1933, după o pauză de un an, din cauza unei epidemii de scarlatină, urmează cei opt ani de curs liceal în cadrul Şcolii ortodoxe (Liceul Zoe Romniceanu) din Bucureşti. În anul 1940 este admisă la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, secţia Istorie, ale cărei cursuri le absolvă cu o diplomă de licenţă în anul 1945, în pofida războiului. A avut şansa de a audia cursurile unor mari profesori, între care îi amintim pe Gh. Brătianu, I.D. Ştefănescu, N. Bănescu, Th. Sauciuc-Săveanu, I. Andrieşescu, Victor Papacostea, C.C. Giurescu şi nu în ultimul rând pe Ion Nestor, urmaşul lui Andrieşescu la catedră, cel care avea să-i devină mentor şi model.
- Activitate
Colaborarea cu Ion Nestor începe chiar de la terminarea studiilor, în vara anului 1945, când participă la prima sa săpătură arheologică alături de acesta, la Sărata Monteoru, celebra staţiune aparţinând epocii bronzului, de care avea să îşi lege ulterior întreaga viaţă şi activitate ştiinţifică.
Situaţia tulbure de după război face ca abia în 1947 să fie numită preparator în cadrul Muzeului Naţional de Artă şi Arheologie, la secţia de Artă Medievală Românească, unde activează vreme de câţiva ani, ajungând chiar directorul secţiei. În 1949 devine colaborator ştiinţific în cadrul Institutului de Istoria Artei, lucrând la tema „Arta veche studiată pe tehnice”. În iulie 1950 este numită asistent la Muzeul Naţional de Antichităţi, devenit în 1956 Institutul de Arheologie al Academiei Române, instituţie de care se leagă apoi întreagă carieră ştiinţifică a Eugeniei Zaharia. La 1 ianuarie 1951 demisionează de la Muzeul Naţional de Artă şi Arheologie şi de la Institutul de Istoria Artei pentru a se dedica exclusiv cercetărilor arheologice.
Primele două decenii de activitate, deşi productive profesional, aveau să fie umbrite de desele persecuţii şi epurări pe criterii politice caracteristice acestei epoci, care au afectat-o în mod direct, datorită „originii nesănătoase” a bunicului său, Basil Zaharoff, dar şi datorită sistemului rigid, copiat după cel sovietic, de selecţionare şi promovare a cadrelor. Din aceste motive, ca şi alţi colegi de generaţie, Eugenia Zaharia a reuşit să îşi susţină doctoratul abia în anul 1968, cu o teză despre propriile cercetări de la Dridu, dedicate arheologiei perioadei de formare a poporului român. Activitatea arheologică a Eugeniei Zaharia se leagă în primul rând de marile şi îndelungatele săpături de la Sărata Monteoru, Dridu şi Bratei, unde l-a secondat fără întrerupere pe Ion Nestor şi unde a colaborat cu atâţia alţi emuli ai profesorului, precum Ligia Bârzu şi A.D. Alexandrescu. În afara acestor importante şantiere, Eugenia Zaharia a mai participat şi la săpăturile de la Glina(1947), Zimnicea(1948-1949), Stoicani şi Balinteşti (1950), Glăvăneştii Vechi şi Corlăteni (1950), Leţ(1955), Coşereni(1963) şi Ariuşd(1968, 1970-1975, 1979). Între 1969 şi 1971 a participat şi la săpăturile din necropola romană de la Sirmium(Serbia, fosta RSF Iugoslavia).
Inflexibilitatea sa ideologică şi spirituală, ne-apartenenţa la Partidul Comunist, au ţinut-o departe chiar şi de călătoriile de studii în spaţiul comunist. Abia în 1970 reuşeşte să ajungă în Cehoslovacia, pentru o documentare legată de problemele epocii bronzului, urmată de participarea la Congresul UISPP din 1971 de la Belgrad. Prima şi singura ieşire în afara „lagărului socialist” a avut loc în iarna 1979-1980, în R.F. Germania, cu o bursă DAAD, pentru doar 2 luni.
Cercetările de teren ale Eugeniei Zaharia au fost întotdeauna încununate de publicarea rezultatelor, sub formă monografică, prin rapoarte de săpături sau studii. În anul 1984 Eugenia Zaharia a fost pensionată la atingerea limitei legale de vârstă, dar a rămas şi după această dată dedicată meseriei şi ataşată Institutului de Arheologie, pe care l-a slujit cu devotament şi modestie până în ultimul an al vieţii.
Influenţată decisiv de Ion Nestor, Eugenia Zaharia a urmat îndeaproape spiritul magistrului său şi a păstrat, cu multă dedicare, memoria operei sale ştiinţifice dar şi a profilul său uman, caracterizat prin autodisciplină, moralitate şi, nu mai puţin, generozitate.