Emil Prager s-a nascut pe 31 august 1888, la Bucuresti si a murit pe 1 februarie 1985. Acesta a fost un renumit inginer constructor român din perioada interbelică. S-a făcut remarcat în special datorită inițiativei de a folosi în premieră betonul armat în construcțiile din România. Emil Prager a văzut lumina zilei în 1888, în familia unor austrieci originari din Moravia – veniţi în România pe urmele Regelui Carol I.
- Activitatea
I-a fost elev lui Anghel Saligny, a lucrat la stat şi în privat, şi a construit zeci de clădiri publice în perioada interbelică. O monografie dedicată figurii sale a fost retipărită anul trecut, la Editura Vremea, sub semnătura fostului ministru Nicolae Noica. Din ea răzbate portretul bărbatului meticulos şi tenace, subjugat de pasiunea construcţiilor, a cărui forţă a sfidat toate nenorocirile unei vieţi în care a trebuit să-şi înmormânteze fiii, o nevastă, şi să vadă cum îi sunt furate casa, întreprinderea şi dreptul de a-şi folosi liber mintea.
Monografia scrisă de Nicolae Noica prezintă file din caietul care l-a însoţit pe tânărul Prager în prima călătorie pe care, ca student, a întreprins-o în afara Bucureştiului. Sunt desene îngrijite, făcute cu creionul pe hârtie cu pătrăţele, în vara şi toamna lui 1908 când „Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele” l-a trimis, alături de alţi colegi, în Deltă.
Prager desena case din împrejurimile Dunării, poduri date de curând în folosinţă, dar consemna şi micile detalii ale vieţii cu care se întâlnea întâia oară: aceea trăită departe de casă. Îşi nota când se trezea din somn, gustul ceaiului servit la prânz, frigul care îi încreţea pielea, disconfortul creat de compartimentul de tren, şi scria, cu o precizie astronomică, timpul pe care i-l lua fiecare pas făcut în timpul zilei. Inventaria, menţionând kilometri, hectare, bani, durate şi nume, toate construcţiile pe care îi cădeau ochii, făcând, pentru fiecare, o istorie în rezumat. Reflexul acesta l-a însoţit toată viaţa, până dincolo de 90 de ani, când îşi făcea, cu migală, fişe despre clădiri, când îşi stabilea programul de lucru de a doua zi sau lista întrebărilor cu care îşi propunea să-şi iscodească interlocutorii.
Emil Prager a construit Palatul Regal al României, Palatul Foişor din Sinaia, Palatul Ministerului de Interne, Academia Militară, Biblioteca Universitară din Iaşi, Spitalul Elias. A refăcut, fără să ceară vreun ban de la stat, cupola Ateneului Român, distrusă în război. A construit catedrala din Hunedoara, calea ferată dintre Ploieşti şi Târgovişte, un tronson feroviar între Bumbeşti şi Livezeni, fabrica de cauciucuri de la Floreşti, termocentrale, ţesătorii, silozuri, şosele în Ilfov, Argeş, Prahova şi Bacău.
A fost primul inginer care a ridicat o biserică de la locul ei, elevând-o pentru lucrările de amenajare a unor lacuri. A proiectat structura din beton armat a Muzeului Ţăranului Român, pe cea a sediului ziarului „Universul” şi pe cea a Şcolii de Arhitectură „Ion Mincu”. A construit zeci de vile şi blocuri, hoteluri, clădiri de birouri sau imobile colective de lux. Când le dădea în folosinţă, se semna pe ele, ştanţându-le – pe zidul de la stradă, la nivelul unui stat de om, solemn, în verzale – „PRAGER”.
Când cutremurul din 1977 l-a reaşezat la masa de lucru, Prager avea 89 de ani şi a mers la toate întâlnirile cu seismologii japonezi, americani şi ruşi sosiţi în România, de la care a luat notiţe ca un şcolar. A consemnat cu acribie tot ce a întrebat şi tot ce i s-a răspuns, numerotându-şi toate intervenţiile.
În al zecelea deceniu de viaţă, lui Prager a început să i se stingă vederea. Era vivace, sănătos, lucid, curios şi activ din fire, şi-l necăjea faptul că nu-şi prea mai putea folosi ochii. Toţi apropiaţii l-au sfătuit să refuze o intervenţie chirurgicală, dar el n-a vrut să-i asculte. „Tu eşti constructor şi ştii că, în viaţă, trebuie să şi rişti. Vreau să fac operaţia asta”, i-a spus Prager lui Noica. Un doctor de la Spitalul Militar l-a operat de glaucom, iar mâinile oftalmologului au fost ultimele umbre pe care Prager le-a văzut pe lumea asta. A ieşit din spital complet orb, pe o vreme aspră, în toamna lui 1984 – povestește monograful. A murit în prima zi a lunii februarie din 1985. Avea 96 de ani şi, până ca el să-i contrazică, toţi îl crezuseră în stare să prindă centenarul.