Emanuil Grigorovitza s-a nascut pe 15 februarie 1857, la Radauti, in Ducatul Bucovinei si a decedat pe 6 decembrie 1915, la Bucuresti. Acesta a fost un filolog, critic și istoric literar, traducător și prozator român. Personalitate de o erudiție remarcabilă, a fost un reprezentant de seamă al culturii bucovinene. Este considerat primul germanist modern din România.
- Familia
Emanuil Grigorovitza s-a născut la 15 februarie 1857, la Rădăuți, Bucovina, provincie a Imperiului Austro-Ungar la acea vreme, fiind fiul cel mai mare al soților Alexandra și Vasile Grigorovici, învățător. A fost fratele mai mare al social-democratului bucovinean Gheorghe Grigorovici.
- Educația
A făcut studiile primare la Rădăuți și pe cele secundare la Cernăuți, unde a frecventat gimnaziul și „pedagogiul” statului și a trecut examenul de capacitate pentru limba germană, franceză, istorie și geografie.
A început studiile de limbă germană și franceză la Universitatea din Cernăuți (1877-1878). În 1879, la vârsta de 22 de ani, a trecut în România și a terminat studiile la Universitatea din Iași, cu o apreciere deosebită din partea lui A. D. Xenopol. La această vârstă „cunoștea bine și foarte bine nu mai puțin de șapte limbi (germana, franceza, engleza, rusa, ucraineana, ceha, polona) cărora li se vor adăuga greaca și latina”. Prietenia sa cu Mihai Eminescu pare să se fi legat tot la Iași.
În perioada 1898-1901 a frecventat timp de șase semestre cursurile și seminariile Universității din Berlin, mai ales pe cele de filologie germană veche și modernă. Totul pe cheltuială proprie, din funcția de interpret la legația română. În 1901 a susținut la Universitatea din Berlin a doua sa teză de doctorat cu titlul Die Quellen von Cl. Brentanos «Gründung der Stadt Prag», foarte apreciată și cumpărată imediat spre publicare. Era primul român care obținea titlul de doctor în filologie germană.
- Activitatea
În 1889 a părăsit Iașul pentru București, unde a continuat activitatea de profesor de liceu începută în imperiul austro-ungar și la Iași. În paralel a urmat și cursurile Universității din București. A publicat, pentru limbile slavă și în special germană, manuale școlare, dicționare, studii filologice, de critică și istorie literară, și un mic volum cu 20 de poezii ale prietenului Mihai Eminescu traduse în germană (1892), la trei ani după moartea acestuia. Aici pare să-și fi schimbat și numele din Grigorovici în Grigorovitza, din motive ce nu sunt decât bănuite.
În paralel cu activitatea didactică din București, a absolvit în 1891, la Berna, în Elveția, un examen de bacalaureat clasic. La 22 iulie 1893, a obținut la Berna prima sa diplomă de doctor în filosofie, în specialitățile slavistică, limba și literatura germană și literatura franceză modernă, cu teza intitulată Zum Vocalismus der slavischen Sprachen, apreciată cu calificativul magna cum laude. În același an obține și cetățenia română.
De la Berlin a trimis nuvele și schițe spre publicare în reviste și ziare din Bucovina și din România; împreună cu lucrările de filologie germană publicate, au contribuit la alegerea sa ca președinte al Societății Academice Române din Berlin, constituită în 1899. Lucrarea Grave Fritz von Zolre, der Oettinger als Heldengestalt in mittelalterlichen Chroniken und Liedern (1901) i-a prilejuit o întâlnire cu prințul Leopold de Sigmaringen, care l-a invitat la castelul său și i-a mulțumit pentru contribuția adusă astfel la cunoașterea istoriei familiei de Hohenzollern. A devenit mai târziu profesor de rusă al principelui Ferdinand, viitorul rege al României.
Activitatea sa pedagogică, lucrările de filologie germană, de istorie și critică literară, precum și cele două doctorate l-au îndreptățit să aspire la o catedră universitară. În 1902 a prezentat, la Universitatea din București pentru docentură, și la Academie pentru premiere, lucrarea sa Românii în monumentele literare germane medievale, dar a primit referate defavorabile.
În 1905, a candidat la catedra de limba și literatura germană nou înființată la Facultatea de litere și filosofie a Universității din București, depunând un memoriu de titluri și lucrări; comisia însă a decis în favoarea contracandidatului său Simion Mândrescu. Eșecul l-a marcat profund; după 1905 el nu a mai publicat, cu o singură excepție, nicio lucrare cu caracter germanist sau în limba germană. De asemenea, a refuzat numirea în postul de conferențiar de limba și literatura germană, nou creat la Universitatea din Iași (1907), rămânând profesor secundar în București.
Pătruns încă din perioada sa bucovineană de convingerea că ascensiunea în societate se poate realiza numai prin cultură și avere, și convins că realizase prima cerință, în ciuda eșecului temporar, Emanuil Grigorovitza „se gândește de la o vreme numai la aranjarea situației materiale, construindu-și case și petrecând timpul liber în străinătate”, precum și intrând în afaceri cu terenuri petrolifere. În 1915, în perioada grea dinaintea războiului, împovărat de eșecurile în plan profesional, precum și de o neîntemeiată acuzație de spionaj, a intrat într-o criză financiară din care nu vedea ieșire.
S-a sinucis prin împușcare.