Puțini artiști au reușit să cucerească inimile românilor așa cum a făcut-o Dan Spătaru. Cu zâmbetul său cald, cu vocea inconfundabilă și cu o naturalețe care transforma fiecare apariție într-o sărbătoare, el a devenit unul dintre simbolurile muzicii ușoare românești. Născut la 2 octombrie 1939, în satul Aliman din județul Constanța, și plecat dintre noi la 8 septembrie 2004, la București, Dan Spătaru a fost mai mult decât un cântăreț de succes. A fost vocea unei generații și unul dintre acei artiști care au reușit să aducă bucurie într-o epocă în care oamenii aveau mare nevoie de ea.
Povestea sa începe în inima Dobrogei, într-o familie de învățători. Părinții săi, Gherghina și Aurel Spătaru, i-au insuflat dragostea pentru cultură, muzică și învățătură. Copilăria și-a petrecut-o între Aliman, Ion Corvin și Medgidia, alături de sora sa mai mare, Maria, alintată Puica, și de bunicii agricultori. Era fascinat de cai, pe care îi admira cu ochii unui copil crescut aproape de câmpurile nesfârșite ale Dobrogei. Mai târziu avea să descopere o altă pasiune, poate și mai puternică: fotbalul.
Viața nu i-a fost însă lipsită de încercări. La doar doisprezece ani își pierde mama, iar această lovitură avea să-i marcheze profund adolescența. Respectând ultima dorință a acesteia – „Copiii mei să învețe carte” – el și sora sa se mută la Medgidia, în grija unei mătuși. Acolo își continuă studiile și începe să viseze la un viitor care, pentru moment, nu avea nicio legătură cu muzica.
Tânărul Dan era convins că destinul său se află pe terenul de fotbal. Talentat și ambițios, ajunge să joace ca mijlocaș pentru clubul Știința București și urmează cursurile Facultății de Educație Fizică și Sport. Cariera sportivă părea să se contureze frumos, însă soarta avea alte planuri. În anul al treilea de facultate, o hernie de disc îl obligă să renunțe definitiv la fotbalul de performanță. Pentru mulți, ar fi fost sfârșitul unui vis. Pentru Dan Spătaru a fost începutul altuia.
Student fiind, începe să cânte la Casa Studenților din București, în anul 1962. La început interpreta melodii italiene, extrem de populare în acea perioadă. Muzica nu îi era străină. O moștenise din familie, iar tatăl său cântase la vioară. Talentul său este remarcat de profesoara și compozitoarea Camelia Dăscălescu, care îl ascultă întâmplător într-un local bucureștean și decide să-l îndrume. Primele sale melodii importante aveau să fie chiar compozițiile acesteia.
Marele moment de cotitură vine însă atunci când îl întâlnește pe compozitorul Temistocle Popa. Între cei doi se leagă una dintre cele mai fertile colaborări din istoria muzicii românești. Temistocle Popa îi compune majoritatea șlagărelor, iar Dan Spătaru le transformă în adevărate imnuri ale unei epoci.
Primul mare succes îl obține cu melodia Măicuța mea, urmată de o serie impresionantă de cântece care aveau să fie fredonate de milioane de români: Țărăncuță, țărăncuță, Nici o lacrimă, Nu-ți șade bine când plângi, Nu m-am gândit la despărțire, Oare, oare, îți pare rău, În rândul patru și multe altele. Erau melodii simple, sincere, pline de emoție și optimism, exact ceea ce publicul își dorea să audă.
Succesul său depășește rapid granițele țării. Participă la numeroase festivaluri internaționale și reprezintă România pe marile scene ale lumii. Una dintre cele mai spectaculoase întâmplări din cariera sa are loc în Cuba, la festivalul de la Varadero. După un recital memorabil, publicul îl aplaudă fără întrerupere timp de 16 minute și 19 secunde, performanță care avea să intre în Cartea Recordurilor și să rămână una dintre cele mai impresionante dovezi ale popularității sale.
Dincolo de lumina reflectoarelor, Dan Spătaru era un om profund atașat de familie. În 1972 o cunoaște pe viitoarea sa soție la Teatrul Fantasio din Constanța, prin intermediul marelui actor Jean Constantin. Doi ani mai târziu se căsătoresc și își construiesc o familie discretă și unită. Din această căsnicie se naște fiica lor, Dana. Cei care l-au cunoscut îndeaproape vorbeau despre un om cald, modest și extrem de devotat familiei. Soția sa avea să spună despre el că a fost „un familist convins” și „un model de tătic”.
Faima nu l-a schimbat niciodată. Deși era una dintre cele mai iubite vedete ale României, a rămas același băiat simplu din Dobrogea, apropiat de oameni și lipsit de aroganță. Poate tocmai de aceea publicul l-a iubit atât de mult. În vocea lui nu exista artificialitate, ci sinceritate. În zâmbetul lui nu exista poză, ci bucurie autentică.
În dimineața zilei de 8 septembrie 2004, inima care cântase pentru milioane de oameni s-a oprit. Un infarct l-a răpus la București, cu puțin înainte de a împlini 65 de ani. Vestea morții sale a îndurerat întreaga țară. Peste zece mii de oameni au venit să-l conducă pe ultimul drum, un omagiu impresionant pentru artistul care îi însoțise în cele mai frumoase momente ale vieții lor.