În vara anului 1872, într-un colț liniștit al Buzăului, în satul Valea Ratei din comuna Murgești, se năștea cel care avea să devină unul dintre marii titani ai scenei românești: Aristide Demetriade. Nimeni nu putea bănui atunci că băiatul care își petrecea copilăria în casa aflată peste drum de actualul cămin cultural din Dumitrești, fiul arendașului Arhile Demetriad, avea să scrie pagini esențiale din istoria teatrului și cinematografiei românești.
Atracția pentru scenă s-a manifestat devreme. Încă din anii studenției urca pe scenă cu o naturalețe care îi uimea pe cei din jur. La începutul anului 1892, tânărul Demetriade juca deja pe scena Teatrului „Moldavia” din Buzău, iar talentul său avea să fie șlefuit sub îndrumarea marelui profesor Ștefan Vellescu. Curând, destinul îi deschidea porțile Teatrului Național din București, locul unde avea să-și construiască legenda.
Demetriade nu era doar un actor. Era un creator de lumi. Avea forța rară de a pătrunde în sufletul personajelor și de a le reda publicului cu o intensitate aproape dureroasă. A interpretat eroii lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, Vasile Alecsandri, Victor Hugo și Shakespeare, însă dintre toate rolurile sale, unul avea să-i asigure nemurirea: Hamlet.
Premiera din 21 decembrie 1912 a tragediei shakespeariene a reprezentat un moment de referință pentru teatrul românesc. Interpretarea lui Aristide Demetriade l-a impresionat profund chiar și pe marele dramaturg Ion Luca Caragiale, iar critica vremii a vorbit despre un Hamlet aproape desăvârșit. Mulți au considerat că nici marii săi contemporani, precum Constantin Nottara sau Tony Bulandra, nu au reușit să atingă aceeași profunzime. Pentru generațiile care l-au văzut pe scenă, Aristide Demetriade a fost ceea ce avea să reprezinte mai târziu Laurence Olivier pentru teatrul englez: un model aproape imposibil de egalat. Dar gloria sa nu s-a oprit la luminile rampei. Fascinat de noua artă a cinematografului, Demetriade a devenit unul dintre pionierii filmului românesc. A regizat și interpretat în producții care aveau să deschidă drumuri pentru generațiile viitoare: „Înșir’te mărgărite”, „Independența României”, „Scheci cu Jack Bill” și „Oțelul răzbună”. Într-o epocă în care filmul era încă o aventură tehnică și artistică, el a avut curajul să viseze mai departe decât ceilalți. Despre talentul său, scriitorul Victor Eftimiu avea să lase una dintre cele mai frumoase definiții:
„E vioara fără preț pe care se tânguie, cu murmure de vânt și răzvrătiri de mare, tristețea imensă și muzicală a veacului nostru îndurerat.”
Finalul vieții sale pare desprins dintr-o tragedie clasică, asemenea celor pe care le-a slujit întreaga existență. În seara de 21 februarie 1930, Aristide Demetriade urca pentru ultima dată pe scenă. Se știa că era bolnav și chiar el mărturisise că aceasta va fi ultima sa apariție în fața publicului. În timpul primului act al piesei „Trandafirii roșii”, artistul s-a prăbușit sub privirile spectatorilor. Cortina a căzut brusc. După câteva minute de neliniște, publicului i s-a spus că actorul nu își mai poate continua rolul din motive de sănătate. Adevărul era însă mult mai dureros: marele tragedian își rostise deja ultima replică pe scena vieții. În acea seară, tânărul actor Vasile Crețoiu a preluat rolul și a dus spectacolul până la capăt, într-un gest care a semănat cu un omagiu adus maestrului dispărut. Iar omul care rostise ca nimeni altul celebra întrebare a lui Shakespeare — „A fi sau a nu fi?” — trecea dincolo de timp, intrând definitiv în legendă.