Născut la 5 septembrie 1858, în satul Pleșești din județul Vaslui, și plecat dintre noi la 19 noiembrie 1919, la București, Vlahuță a rămas în memoria culturală a românilor drept unul dintre cei mai sensibili cântăreți ai frumuseților și sufletului național. Autor al celebrei Românii pitorești, carte pe care criticul Dumitru Micu o descria drept „un atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”, scriitorul a reușit să transforme dealurile, munții, apele și oamenii României în pagini de o emoție rară.
Destinul său a început într-o familie numeroasă și modestă. Era al nouălea copil al lui Neculai Vlahuță, mic proprietar de pământ, și al Ecaterinei Petrescu, o femeie originară din Transilvania, cu rădăcini în zona Brașovului. Povestea mamei sale pare desprinsă dintr-un roman: destinată inițial vieții monahale, aceasta a fost scoasă din mănăstire de Neculai Vlahuță, cel care avea să-i devină soț și partener de viață. Din această familie simplă, dar plină de forță și caracter, avea să se ridice unul dintre cei mai importanți scriitori ai generației sale.
Anii de formare i-a petrecut la Bârlad, unde a urmat școala primară și liceul, iar examenul de bacalaureat l-a susținut la București, în 1879. A încercat apoi să urmeze Facultatea de Drept, însă lipsurile materiale l-au obligat să renunțe după doar un an. A ales drumul dascălului, devenind institutor și profesor, profesie pe care a exercitat-o cu pasiune și devotament. În 1884 se stabilește definitiv la București, iar acela avea să fie anul unei întâlniri providențiale: îl cunoaște pe Mihai Eminescu, cu care leagă o prietenie profundă. În decembrie același an îl vizitează la Iași și petrece trei zile memorabile în compania poetului, discutând literatură, idealuri și destinul culturii române.
Anii care au urmat l-au găsit implicat activ în viața culturală și educațională a țării. A predat în mai multe instituții prestigioase din Capitală, a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău și s-a afirmat ca publicist și animator cultural. A fondat și condus revista Vieața, iar mai târziu, alături de George Coșbuc, a participat la apariția revistei Sămănătorul, publicație care avea să influențeze profund literatura română de început de secol XX. Din 1901 a activat la Casa Școalelor, contribuind la dezvoltarea învățământului românesc și la răspândirea culturii în mediul rural.
Viața personală a cunoscut și ea numeroase încercări. După două căsătorii eșuate, și-a găsit liniștea în 1905, când s-a căsătorit cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat. În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat la Iași și apoi la Bârlad, unde casa sa a devenit un adevărat loc de pelerinaj pentru tinerii scriitori. Printre cei care i-au trecut pragul și au beneficiat de sfaturile sale s-a numărat și viitorul mare poet și medic Vasile Voiculescu.
Alexandru Vlahuță s-a stins din viață la București, în toamna anului 1919, lăsând în urmă nu doar opere literare, ci și imaginea unui intelectual care și-a dedicat întreaga existență promovării culturii și valorilor românești. Casa în care a locuit a devenit astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”, păstrând vie amintirea unui scriitor care a privit România cu ochii unui poet și a descris-o cu dragostea unui fiu devotat. În paginile sale, țara nu este doar un spațiu geografic, ci o ființă vie, cu munți, ape și oameni care respiră aceeași emoție a apartenenței și a speranței.