Există eroi care câștigă bătălii și există eroi care, pierzându-le, intră în legendă. Alexandru Filitti face parte din cea de-a doua categorie. Numele său este legat pentru totdeauna de una dintre cele mai spectaculoase și dramatice șarje de cavalerie din istoria armatei române, un episod în care curajul a încercat să învingă mitralierele, iar onoarea s-a ridicat împotriva inevitabilului.
Alexandru Filitti s-a născut în anul 1883, într-o familie care privea armata drept una dintre cele mai nobile cariere ale timpului. Părinții săi, Constantin și Elena Filitti, l-au îndrumat spre uniforma militară, iar alegerea părea firească într-o Românie care încă trăia sub gloria Războiului de Independență. Pentru generația sa, ofițerul era figura ideală a societății: elegant, respectat, admirat și privilegiat.
Era epoca în care pintenii zăngăneau pe pavajul bulevardelor, iar săbiile lucioase străluceau mai des la baluri decât pe câmpul de luptă. Armata oferea prestigiu, siguranță financiară și un loc privilegiat în societate. Timp de aproape patru decenii, România nu cunoscuse marile încercări ale războiului. Între Independența din 1877 și campania din Bulgaria din 1913, pacea devenise aproape o obișnuință, iar aceasta avea să coste scump. Sub strălucirea uniformelor se ascundea însă o realitate mai puțin spectaculoasă. Exercițiile înlocuiseră experiența, paradele luaseră locul bătăliilor, iar gradele se adunaseră mai repede decât lecțiile dure ale frontului. Când norii Primului Război Mondial s-au apropiat de România, multe dintre slăbiciunile armatei au ieșit la lumină.
Toamna anului 1916 găsește țara într-o situație dramatică. După entuziasmul intrării în război urmează șocul înfrângerilor. Armata română se retrage, împinsă de ofensiva germană condusă de Mackensen și Falkenhayn. Soldații luptă pentru promisiunea unei bucăți de pământ, în timp ce conducătorii încearcă să salveze ce mai poate fi salvat. Drumurile Munteniei se umplu de refugiați, de convoaie și de unități care caută cu disperare o cale de retragere.
În acest peisaj sumbru avea să se scrie una dintre cele mai impresionante pagini ale cavaleriei române. Pe 10 octombrie 1916, în apropierea localității Robănești, lângă Craiova, trupele române se aflau într-o situație critică. Germanii reușiseră să blocheze direcția de retragere, iar singura șansă de salvare a infanteriei române era îndepărtarea artileriei și a mitralierelor inamice care dominau zona. După mai multe atacuri eșuate ale infanteriei, comandamentul decide să recurgă la cavalerie. Regimentul 9 Roșiori și Regimentul 4 Roșiori primesc ordinul de a interveni.
În dimineața aceea, la ora opt, colonelul Călinescu trimite ordinul de atac. Locotenentul Mora pornește să transmită mesajul unităților. Atunci, căpitanul Alexandru Filitti, comandantul Escadronului 3, se ridică și anunță simplu că oamenii săi sunt gata. Poate că în acel moment nimeni nu bănuia că se pregătea o pagină de legendă. Poate că nici măcar Filitti nu știa. Ceea ce știa însă era că drumul spre salvarea camarazilor săi trecea prin focul inamicului.
Escadronul său număra doar 110 oameni. În față îi așteptau baterii de artilerie, companii de mitraliere și infanterie germană bine poziționată. Era o diferență uriașă între șanse și curaj.
Printre cei care s-au oferit voluntar să participe la atac se afla și sergentul Gheorghe Donici, veteran al Războiului de Independență, în vârstă de șaizeci și opt de ani. Vârsta nu îl împiedica să urce din nou în șa. Pentru el, ca și pentru ceilalți, onoarea conta mai mult decât supraviețuirea. Filitti cere o hartă. Nu primește. Va conduce atacul aproape pe instinct.
Cavaleriștii înaintează prin terenul accidentat, apropiindu-se cât mai mult de pozițiile germane. Apoi, când ajung în câmp deschis, pornesc șarja. Imaginea este desprinsă parcă dintr-un tablou romantic al secolului al XIX-lea: cai lansați în galop, săbii ridicate, oameni avântându-se împotriva unei mașini moderne de război. Numai că războiul se schimbase. Mitraliera nu mai ținea cont de vitejie.
Infanteria germană deschide focul. Escadronul este secerat aproape instantaneu. Cai și călăreți se prăbușesc unul după altul. Câmpul devine un infern de fum, gloanțe și sânge. Veteranul Donici cade aproape de finalul atacului, iar Alexandru Filitti ajunge la numai câțiva pași de pozițiile germane înainte de a fi lovit. Din cei 110 oameni care porniseră la șarjă, doar 18 aveau să supraviețuiască. Și totuși, sacrificiul lor nu fusese inutil.
Atacul reușise ceea ce părea imposibil: să creeze breșa necesară pentru retragerea trupelor române. Vestea șarjei de la Robănești se răspândește rapid. Chiar și presa străină vorbește cu admirație despre curajul cavaleriștilor români. Într-un război dominat de artilerie, mitraliere și tranșee, atacul lor părea o ultimă explozie de eroism cavaleresc, venită dintr-o epocă pe cale să dispară.
Răniții sunt adunați de germani și transportați la spitalul din Craiova. Printre ei se află și Alexandru Filitti. Contrar tuturor așteptărilor, supraviețuiește.
Povestea sa capătă atunci o dimensiune aproape simbolică. Generalul german Erich von Falkenhayn, impresionat de bravura adversarului, îl vizitează personal la patul de spital și îi înapoiază sabia căzută pe câmpul de luptă. Era un gest rar. Un soldat recunoștea măreția altui soldat. Într-o epocă a urii și a distrugerii, sabia restituită devenea un simbol al respectului dintre oameni care, deși se aflau în tabere opuse, vorbeau aceeași limbă a onoarei.
Astăzi, Alexandru Filitti este amintit nu pentru funcțiile ocupate sau pentru anii de pace petrecuți în uniformă, ci pentru câteva minute de foc și curaj petrecute pe câmpul de la Robănești. În acea dimineață de octombrie, el și oamenii săi au demonstrat că există momente în istorie când valoarea unei fapte nu se măsoară prin victoria obținută, ci prin sacrificiul asumat.