Puțini scriitori români au trăit atât de intens, atât de contradictoriu și atât de spectaculos precum Alexandru Macedonski. Poet al trandafirilor și al nopților albastre, polemist redutabil, visător neobosit și creator de școală literară, Macedonski a fost omul care a încercat toată viața să transforme existența într-o operă de artă.
S-a născut la Craiova, în anul 1854, într-o familie în care istoria și aventura se împleteau firesc. Strămoșii săi veniseră din Balcani la începutul secolului al XIX-lea, aducând cu ei spiritul revoluționar al unei lumi aflate în continuă transformare. Bunicul său Dimitrie și fratele acestuia, Pavel, luptaseră în mișcările eteriste și participaseră la evenimentele dramatice ale anului 1821, când Țara Românească devenise scena unor confruntări care aveau să schimbe cursul istoriei. Din partea mamei, Maria Fisența, Macedonski moștenea sângele vechii boierimi oltene și nostalgia unei lumi aristocratice aflate în declin.
Copilăria sa nu a fost una ușoară. Fragil, bolnăvicios și predispus la crize nervoase, micul Alexandru părea mai degrabă destinat bibliotecilor decât marilor scene ale literaturii. Însă anii petrecuți pe moșia de la Amaradia aveau să-i ofere ceea ce niciun profesor nu putea preda: fascinația pentru natură, liniștea câmpurilor oltenești și acel sentiment al paradisului pierdut care avea să-i bântuie întreaga creație. Mult mai târziu, poetul avea să transforme aceste amintiri în versuri pline de nostalgie și lumină.
Moartea tatălui său, generalul Alexandru D. Macedonski, în 1869, a reprezentat prima mare tragedie a vieții sale. Familia a fost convinsă că generalul fusese victima unui complot politic și că fusese otrăvit. Alexandru avea să poarte această rană toată viața, transformând-o într-un adevărat crez personal. Pentru el, tatăl devenea un martir, iar lumea politică românească, un spațiu al intrigilor și al nedreptăților.
La doar șaisprezece ani părăsea România și pornea către Occident. Viena, Elveția și alte orașe europene îi deschideau perspective noi. Se spune că în acea perioadă l-ar fi întâlnit chiar pe Mihai Eminescu, student la Viena. Cert este că tânărul Macedonski era mult mai interesat de aventurile vieții decât de examenele universitare. Trăia boem, cheltuia fără măsură, se îndrăgostea repede și visa la gloria literară. În același timp însă își forma stilul poetic și își publica primele versuri.
Întors la București, intră pentru scurt timp la Facultatea de Litere, dar băncile universității îl atrăgeau mai puțin decât cafenelele, redacțiile și cercurile literare. În 1872 debutează cu volumul „Prima Verba”, iar apoi se aruncă în lumea jurnalismului și a politicii cu aceeași pasiune cu care scria poezie. Devine liberal militant, conduce ziare și publică articole incendiare împotriva adversarilor politici.
Această combativitate avea să-l coste. În 1875 este arestat pentru defăimare și incitare la rebeliune împotriva guvernului conservator. Închis la Văcărești, împărțind celula cu celebrul avocat Nicolae Fleva, Macedonski trăiește unul dintre cele mai dramatice episoade ale existenței sale. Eliberarea sa se transformă într-o adevărată sărbătoare publică, iar mulțimea Bucureștiului îl întâmpină ca pe un erou.
Dar Macedonski nu era făcut pentru funcții administrative și cariere stabile. Deși a ocupat diverse posturi în administrația statului, de la inspector financiar la inspector al monumentelor istorice, le abandona rapid. Spiritul său orgolios și visător îl împiedica să accepte rutina. După cum observa George Călinescu, el se considera destinat marilor roluri și nu putea suporta mediocritatea funcțiilor birocratice.
În 1884 pleacă la Paris, orașul care îi va marca definitiv destinul. Aici descoperă simbolismul, avangarda artistică și lumea fascinantă a literaturii franceze. Începe să scrie direct în limba franceză, convins că succesul mondial îl așteaptă după colț. Colaborează cu revista belgiană „La Wallonie”, una dintre publicațiile fondatoare ale simbolismului european, și devine astfel unul dintre primii reprezentanți ai curentului simbolist din întreaga Europă.
Însă gloria internațională pe care o visa nu vine niciodată pe deplin. Parisul îl fascinează, dar îl și dezamăgește. Se întoarce periodic în România, unde continuă să conducă cenacluri, să descopere tineri scriitori și să provoace polemici. În jurul său se formează o adevărată școală literară. Pentru generațiile tinere, Macedonski devine un maestru. Pentru adversari, un excentric incorigibil.
Viața sa este marcată și de numeroase contradicții. Admirator fanatic al culturii franceze, autor al unor elogii dedicate Franței, va surprinde opinia publică prin simpatia manifestată față de Puterile Centrale în timpul Primului Război Mondial. Om al modernității și al experimentului, se pasionează în același timp de astronomie, fizică și teorii științifice neobișnuite. Trimite lucrări Institutului Franței și Societății Astronomice Franceze, convins că poate aduce contribuții importante și în domeniul științei.
În ultimii ani ai vieții se retrage tot mai mult în universul creației. Lucrează obsesiv la „Poema rondelurilor”, opera care avea să-i aducă nemurirea literară. Versurile sale devin mai limpezi, mai muzicale și mai melancolice ca niciodată. Este perioada în care poetul pare împăcat cu propriul destin, chiar dacă recunoașterea pe care și-a dorit-o întreaga viață nu a venit niciodată pe deplin.
Sfârșitul său este demn de un simbolist. În după-amiaza zilei de 24 noiembrie 1920, simțind că se apropie ultimele clipe, Alexandru Macedonski cere roze. Era floarea care îi populase poezia și imaginarul. Fiul său, Nikita, nu găsește niciun trandafir proaspăt și îi aduce un flacon cu parfum de trandafiri. Poetul inhalează parfumul florilor pe care le iubise atât de mult și își dă ultima suflare.
Trei zile mai târziu, Bucureștiul îl conduce pe ultimul drum spre Cimitirul Bellu. Se stingea astfel unul dintre cei mai controversați și mai strălucitori scriitori români. Un om care a trăit între realitate și vis, între succes și dezamăgire, între orgoliu și sensibilitate. Un poet care a vrut să cucerească lumea și care, chiar dacă nu a reușit întotdeauna să o facă, a reușit ceva poate mai important: să schimbe pentru totdeauna poezia românească.