În toamna anului 1884, pe 13 octombrie, în satul Pârscov din ținutul Buzăului, venea pe lume unul dintre cei mai profunzi și mai sensibili creatori ai literaturii române: Vasile Voiculescu. Destinul avea să-i unească în aceeași ființă două vocații rare – cea de medic și cea de scriitor –, făcând din el un slujitor al omului atât prin știință, cât și prin artă. Viața sa, încheiată la București, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, a fost o impresionantă călătorie între credință, suferință și creație.
Născut în familia gospodarului Costache Voicu, al cărui nume avea să-l transforme mai târziu în Voiculescu, și al Sultanei Hagiu, fiica unui negustor înstărit, micul Vasile a crescut într-un univers rural care îi va hrăni pentru totdeauna imaginația și sensibilitatea. Primele lecții le-a învățat la Pleșcoi, apoi la Buzău, iar adolescența și-a petrecut-o pe băncile prestigioaselor licee „Alexandru Hâjdeu” și „Gheorghe Lazăr” din București. Spirit neliniștit și avid de cunoaștere, a explorat deopotrivă filosofia, științele naturii și psihologia, citindu-i cu pasiune pe Darwin, Spencer, Auguste Comte, William James sau Pierre Janet. Fascinat de misterele minții omenești, a oscilat între rațiune și metafizică, între laborator și revelație.
Drumul său universitar a început la Facultatea de Litere și Filosofie, însă chemarea medicinei s-a dovedit mai puternică. Din 1903 a urmat cursurile Facultății de Medicină din București, obținând titlul de doctor în 1910. În aceeași perioadă și-a întâlnit marea iubire, Maria Mittescu, studentă la medicină și consăteancă din Pârscov, căreia avea să-i dedice poezii și scrisori încărcate de tandrețe.
Medicul Voiculescu a ales să-și exercite profesia printre oamenii simpli, în satele României, acolo unde boala și sărăcia mergeau adesea mână în mână. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, oraș devenit atunci refugiu cultural al Moldovei, unde a participat la serile literare organizate de Alexandru Vlahuță. Dar, în paralel cu activitatea medicală, creștea și scriitorul. Debutul său literar s-a produs în 1912, în paginile revistei „Convorbiri Literare”, iar în 1916 publica primul volum, Poezii. Talentul său a fost repede remarcat, iar volumul Din țara zimbrului și alte poezii i-a adus Premiul Academiei Române.
Opera poetică a lui Vasile Voiculescu reprezintă una dintre cele mai originale sinteze dintre tradiționalism și spiritualitate din literatura română. Dacă primele sale versuri păstrează ecouri ale poeziei lui Alecsandri, Coșbuc sau Vlahuță, creația matură devine o profundă explorare a sacrului. Universul său este populat de îngeri, simboluri și revelații, iar natura pulsează asemenea unei ființe cosmice aflate în permanent dialog cu divinitatea. În volume precum Poeme cu îngeri, poetul transformă credința într-o experiență artistică de mare intensitate, apropiindu-se uneori de expresionism prin dramatismul imaginilor și forța viziunilor sale.
Dincolo de poezie, Voiculescu s-a afirmat ca dramaturg și prozator de excepție. Fascinat de fantastic, de mister și de zonele ascunse ale sufletului omenesc, a creat povestiri și romane care aveau să fie publicate, în mare parte, după moartea sa. Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, Zahei orbul sau piesele Duhul pământului, Demiurgul și Gimnastică sentimentală confirmă un autor capabil să îmbine realismul cu miraculosul și observația psihologică cu simbolul.
Prestigiul său intelectual a fost recunoscut prin alegerea ca membru titular al Academiei de Științe din România, în 1935, iar în 1941 i-a fost acordat Premiul Național de Poezie. Totuși, gloria literară avea să fie urmată de una dintre cele mai dramatice perioade ale existenței sale. După instaurarea regimului comunist, Vasile Voiculescu a fost redus la tăcere, exclus din viața publică și lipsit de dreptul de a publica. În 1958, la vârsta de 74 de ani, a fost arestat și condamnat în celebrul proces al grupării spirituale „Rugul Aprins”, alături de importante personalități ale culturii și teologiei românești. Patru ani de detenție aveau să-i distrugă sănătatea, dar nu și credința.
În acei ani grei, când libertatea îi fusese răpită, a creat una dintre capodoperele literaturii române: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu. Cele 90 de sonete, scrise între 1954 și 1958, constituie o impresionantă meditație asupra iubirii, trecerii timpului și destinului uman, fiind considerate de criticul Ovid S. Crohmălniceanu o adevărată monografie a „paradisului și infernului iubirii”.
Eliberat din închisoare grav bolnav, purtând în trup semnele cancerului și ale suferinței, Voiculescu și-a petrecut ultimele luni în discreție, în casa sa din București. A murit în primăvara anului 1963, lăsând în urmă o operă care avea să fie redescoperită și prețuită de generațiile următoare. Astăzi, casa memorială de la Pârscov păstrează vie amintirea celui care a fost, poate mai mult decât orice alt scriitor român al secolului XX, poetul credinței, al compasiunii și al luminii interioare.