Emil Gârleanu s-a născut la 5 ianuarie 1878, în Iași, și s-a stins mult prea devreme, la doar 36 de ani, pe 2 iulie 1914, la Câmpulung Muscel. Prozator de mare sensibilitate, jurnalist, dramaturg și animator al vieții literare românești, Gârleanu a rămas în memoria generațiilor prin delicatețea cu care a surprins lumea satului, frumusețea naturii și sufletul viețuitoarelor, transformând cele mai mici întâmplări în adevărate lecții de umanitate.
S-a născut într-o familie cu rădăcini puternice și contraste aparte. Tatăl său, Emanoil Gârleanu, era ofițer de carieră și descendent al unor răzeși din ținutul Bacăului, iar mama sa, Pulheria Antipa, provenea dintr-o familie de origine greacă. Copilăria și-a petrecut-o în apropierea Copoului ieșean, într-un peisaj care avea să-i rămână pentru totdeauna întipărit în suflet. Era un copil retras, visător și de o sensibilitate neobișnuită, fapt care îi îngrijora adesea pe cei din jur. Își petrecea timpul printre cărți, fascinat de poveștile lui Creangă, și se juca de-a soldații, fără să bănuiască faptul că viața avea să-l poarte, pentru o vreme, chiar pe drumul armelor.
Despărțirea părinților și moartea timpurie a mamei sale au lăsat urme adânci în sufletul tânărului Emil. Crescut o perioadă de o mătușă care i-a cultivat dragostea pentru frumos și pentru oameni, el și-a găsit refugiul în lectură, în natură și în lumea imaginației. Vacanțele petrecute în satul bunicii, lângă Târgu Frumos, aveau să devină mai târziu surse de inspirație pentru multe dintre paginile sale.
Destinul părea să-l îndrepte către cariera militară. A urmat Școala Fiilor de Militari din Iași și apoi Școala Militară de Infanterie și Cavalerie, unde i-a avut colegi pe viitorii scriitori Jean Bart și Gheorghe Brăescu. Totuși, sufletul său era atras mai mult de literatură decât de cazarmă. Deși a devenit sublocotenent, activitatea sa publicistică, incompatibilă cu regulamentele militare ale vremii, i-a adus sancțiuni și chiar mutarea disciplinară la Bârlad. Acolo însă avea să descopere adevărata sa vocație.
În anul 1900 debutează în revista „Arhiva”, condusă de marele istoric A.D. Xenopol, semnând cu pseudonimul Emilgar. De atunci, numele său începe să apară constant în cele mai importante publicații culturale ale epocii: „Sămănătorul”, „Luceafărul”, „Convorbiri Literare”, „Flacăra” și multe altele. În 1905 publică primul său volum, „Bătrânii”, primit cu interes de critica literară și de public.
Gârleanu devine rapid una dintre figurile reprezentative ale curentului sămănătorist, fiind apreciat și încurajat de Nicolae Iorga, căruia îi dedică volumul de debut. În același timp, se apropie de Mihail Dragomirescu și de cercurile literare ale Bucureștiului. În 1908 participă activ la înființarea Societății Scriitorilor Români, iar între 1911 și 1912 ocupă funcția de președinte al acesteia, devenind una dintre vocile importante ale generației sale.
Opera lui Emil Gârleanu este dominată de tandrețe, observație fină și o profundă iubire pentru natură. În paginile sale, păsările, insectele și animalele capătă suflet, glas și emoții, iar cititorul descoperă o lume în care sensibilitatea și bunătatea devin valori supreme. Puțini scriitori români au reușit să surprindă atât de delicat legătura dintre om și natură, dintre inocență și frumusețea simplă a vieții.
Viața sa s-a încheiat însă dramatic și mult prea devreme. În vara anului 1914, după o intervenție chirurgicală efectuată la Spitalul Colțea din București, starea sănătății sale se agravează. Transferat la Câmpulung Muscel în speranța unei recuperări, Emil Gârleanu moare la 2 iulie 1914, răpus de o congestie renală. Avea doar 36 de ani și se afla în plină maturitate creatoare.
Deși existența sa a fost scurtă, moștenirea literară lăsată de Emil Gârleanu continuă să emoționeze. El rămâne scriitorul care a știut să descopere poezia ascunsă în cele mai mici făpturi ale naturii și să transforme simplitatea în artă, lăsând literaturii române unele dintre cele mai calde și mai luminoase pagini dedicate lumii copilăriei și vieții rurale.