Constantin Alexandru Rosetti s-a născut la 2 iunie 1816, într-o Țară Românească aflată încă sub umbrele vechiului regim fanariot, și avea să moară la 8 aprilie 1885, după ce văzuse România trecând prin revoluție, unire, independență și începuturile modernității. Puțini oameni au fost atât de strâns legați de marile transformări ale secolului al XIX-lea precum C.A. Rosetti. Publicist, revoluționar, politician, vizionar și agitator de idei, el nu a fost doar un martor al istoriei, ci unul dintre cei care au împins-o înainte.
S-a născut la București, în familia spătarului Alexandru Rosetti și a Elenei Obedeanu, descinzând dintr-un vechi neam boieresc care își avea rădăcinile adânc înfipte în istoria Principatelor. Deși provenea dintr-o lume a privilegiilor, tânărul Rosetti avea să fie atras mai puțin de confortul rangurilor și mai mult de neliniștea ideilor.
La Colegiul „Sfântul Sava”, cea mai importantă instituție de învățământ a epocii, îi are profesori pe Eftimie Murgu și Jean Alexandre Vaillant, două spirite care îi aprind interesul pentru libertate, cultură și identitate națională. Tânărul încearcă pentru o vreme și cariera armelor, intrând în armată în 1832. Uniforma însă nu reușește să-i domolească spiritul independent. După doar câțiva ani renunță la viața militară și încearcă alte drumuri. Scrie, administrează, devine șef al poliției din Pitești și apoi procuror la Tribunalul Civil din București. Niciuna dintre aceste funcții nu îl poate însă ține departe de adevărata sa chemare: lupta prin idei.
Anul 1844 îi schimbă destinul. Pleacă pentru prima dată la Paris, capitala intelectuală a Europei și locul unde se fabricau marile revoluții ale secolului. Acolo îi întâlnește pe Ion C. Brătianu, Constantin Daniel Rosenthal și alți tineri români care visau la o țară nouă. Este fascinat de atmosfera orașului și de libertatea de gândire care domnea în amfiteatre și cafenele. Întors temporar în țară din cauza bolii mamei sale, revine după moartea acesteia la Paris, unde se apropie de marile figuri ale gândirii franceze, precum Jules Michelet și Edgar Quinet. În jurul acestor profesori se forma o generație de tineri români care nu mai voiau să accepte lumea veche. Rosetti devine unul dintre sufletele acestei comunități. Împreună cu Scarlat Vârnav contribuie la apropierea studenților moldoveni și munteni, convinși că viitorul românilor nu putea fi decât unul comun. Astfel se naște, în decembrie 1845, Societatea Studenților Români din Paris. Ion Ghica este ales președinte, iar Rosetti secretar. Era mai mult decât o organizație studențească; era laboratorul în care se pregătea România modernă.
Întors la București în 1846, nu pierde vremea. Deschide o librărie împreună cu economistul austriac Erik Winterhalder și cu britanicul Effingham Grant, viitorul său cumnat. Cumpără tipografia Asociațiunii Literare a României și transformă presa într-o armă politică. Înțelege înaintea multora că ideile tipărite pot fi mai puternice decât orice regiment. Un an mai târziu, destinul îi aduce în cale marea iubire. Se căsătorește cu Mary Grant, tânăra scoțiano-franțuzoaică devenită ulterior Maria Rosetti. Frumoasă, inteligentă și curajoasă, aceasta avea să intre la rândul ei în istorie, devenind modelul celebrului tablou „România revoluționară”, pictat de prietenul familiei, Constantin Daniel Rosenthal. Împreună vor forma unul dintre cele mai admirate cupluri ale epocii.
Când revoluția izbucnește în 1848, Rosetti se află în primele rânduri. Este unul dintre liderii aripii radicale, secretar al Guvernului Provizoriu, prefect al poliției Capitalei și redactor al ziarului „Pruncul român”, publicația care devenise vocea revoluției. Pentru el, libertatea nu era o idee abstractă, ci o obligație morală. Înfrângerea revoluției îl trimite în exil. Este urcat de turci pe una dintre plutele care îi transportă pe revoluționari pe Dunăre, spre granițele Imperiului Habsburgic. Drumul către libertate trece prin Ungaria, Croația și Austria, până la Paris. Acolo începe o altă luptă, la fel de importantă: lupta pentru imaginea României în Europa. Publică revistele „România viitoare” și „Republica Română”, pledând neobosit pentru unirea Principatelor și pentru construirea unui stat democratic.
După revenirea în țară, Rosetti devine una dintre figurile centrale ale vieții politice românești. Susține cu pasiune alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, apoi construirea statului modern. Participă la fondarea Partidului Național Liberal, este ministru, președinte al Camerei Deputaților și de două ori primar al Bucureștiului. În paralel, se implică activ în organizarea tipografilor, înființând asociații și case de ajutor reciproc pentru muncitorii din domeniu, convins că progresul unei națiuni nu poate exista fără educație și solidaritate.
În anii independenței, Rosetti este printre cei mai înfocați susținători ai desprinderii definitive de Imperiul Otoman. Trăiește suficient cât să vadă România independentă și recunoscută în Europa, una dintre marile cauze pentru care luptase încă din tinerețe.
Când moare, la 8 aprilie 1885, România îl plânge nu doar pe un politician, ci pe unul dintre arhitecții conștiinței sale moderne. În urma sa rămân articole, discursuri, instituții și idealuri care au modelat generații întregi. Astăzi, numele său este purtat de o piață și de o stradă din București, iar monumentul care îi veghează memoria pare să amintească trecătorilor că libertatea, unirea și democrația nu au fost daruri primite, ci cuceriri pentru care oameni precum C.A. Rosetti și-au dedicat întreaga viață.