Puține destine feminine din istoria României secolului al XX-lea au fost atât de spectaculoase și, în același timp, atât de tragice precum cel al Mariei Antonescu. Soția mareșalului Ion Antonescu, femeia care a stat în centrul vieții mondene și politice a României în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, avea să cunoască apoi prăbușirea totală: arestări, detenție, exil intern, umilințe și suferințe care s-au întins pe aproape două decenii. Viața ei pare desprinsă dintr-un roman dramatic în care gloria și dezastrul se succed cu o rapiditate amețitoare.
Maria Niculescu s-a născut la 3 noiembrie 1892, la Calafat, fiind fiica căpitanului Teodor Niculescu și a Anghelinei Niculescu. Provenea dintr-o familie respectabilă, iar educația și eleganța ei aveau să o transforme într-una dintre cele mai remarcate femei ale generației sale.
Tinerețea sa a fost însă departe de a fi liniștită. Prima căsătorie a fost cu ofițerul de poliție Gheorghe Cimbru, alături de care a avut un fiu grav afectat de poliomielită. Moartea prematură a soțului a lăsat-o văduvă într-o perioadă în care viitorul părea nesigur. În căutarea unui nou început, pleacă la Paris, orașul care fascina întreaga elită românească interbelică.
Acolo îl cunoaște pe omul de afaceri francez Guillaume Auguste Joseph Pierre Fueller, cu care se căsătorește în anul 1919. Căsnicia nu rezistă însă, iar divorțul, pronunțat în 1926, avea să genereze ani întregi de controverse și procese. Situația juridică a despărțirii a fost contestată în instanță, iar scandalul a căpătat dimensiuni politice și mondene. În timpul celebrului proces de bigamie desfășurat între 1935 și 1938, Maria Antonescu l-a avut ca avocat pe Mihai Antonescu, cel care avea să devină ulterior vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și unul dintre colaboratorii apropiați ai mareșalului.
Momentul decisiv al vieții sale se produce la 29 august 1927, când se căsătorește cu colonelul Ion Antonescu. Ambițios, sever și extrem de disciplinat, Antonescu era deja una dintre figurile proeminente ale armatei române. Nimeni nu bănuia atunci că avea să ajungă conducătorul statului român într-una dintre cele mai dramatice perioade ale istoriei sale.
Anii războiului o transformă pe Maria Antonescu într-una dintre cele mai influente femei din România. În 1941 este numită președintă a Consiliului de Patronaj al Operelor Sociale, instituție care coordona numeroase activități caritabile și sociale. Sub patronajul său funcționau cantine, cămine, spitale și programe de ajutorare destinate victimelor războiului și familiilor nevoiașe. În societatea românească a epocii, Maria Antonescu devenise echivalentul unei prime doamne neoficiale. Dar lumea construită în jurul ei se va prăbuși brusc în august 1944.
În după-amiaza zilei de 23 august, Ion Antonescu este arestat la Palatul Regal. România schimbă tabăra și întoarce armele împotriva Germaniei. Pentru Maria Antonescu începe o lungă perioadă de incertitudine și suferință.
În aceeași seară, Radu Lecca îi propune să se refugieze la Legația Germaniei. Refuză. Poate din demnitate, poate din convingerea că situația se va clarifica. Însoțită de Veturia Goga și de secretara sa, părăsește Bucureștiul și încearcă să găsească un refugiu temporar.
Urmează săptămâni de fugă și nesiguranță. Drumurile României sunt pline de refugiați, armate aflate în retragere și unități sovietice care avansează rapid. La Târgu Jiu încearcă să afle vești despre soțul ei și îi trimite o scrisoare reginei-mamă Elena a României, cerând protecție și informații. Răspunsul, după mărturiile contemporanilor, este rece și categoric.
La 14 septembrie 1944 este arestată de ofițeri sovietici. Nu i se oferă explicații și nu i se comunică vreo acuzație. Începe astfel un adevărat calvar.
Este transferată dintr-un loc în altul, păzită permanent și izolată. În lunile următoare, disperarea o împinge la o tentativă de sinucidere. Își taie venele de la ambele mâini și este salvată în ultimul moment, fiind transportată la Spitalul Elias, unde medicii reușesc să îi salveze viața.
La 18 martie 1945 este deportată la Moscova și închisă în temuta închisoare Lubianka. Paradoxal, autoritățile sovietice nu par interesate de ea. Este anchetată o singură dată, iar restul timpului îl petrece în detenție și incertitudine.
În România, între timp, adversarii politici ai fostului regim încearcă să găsească nereguli în administrarea fondurilor Consiliului de Patronaj. Verificările oficiale nu descoperă însă deturnări sau fraude. Dimpotrivă, gestiunea este găsită în ordine, cu un mic excedent financiar.
În aprilie 1946 este adusă înapoi în țară împreună cu al doilea lot al deținuților Antonescu. I se permite să-și vadă soțul o singură dată, la 1 iunie 1946, cu doar câteva zile înainte de execuția acestuia. A fost ultima lor întâlnire.
După moartea mareșalului, suferințele nu încetează. Urmează ani întregi de arestări, anchete și detenții. Trece prin Malmaison, Văcărești, Uranus, Jilava și Mislea. În 1950 este condamnată pentru presupuse infracțiuni economice legate de activitatea sa din timpul războiului.
Eliberarea nu îi aduce libertatea deplină. În 1955 primește domiciliu obligatoriu în satul Lățești, în Bărăgan, una dintre destinațiile preferate ale deportărilor comuniste. Trăiește în condiții grele, departe de București și de lumea pe care o cunoscuse cândva.
Sănătatea i se degradează constant. Suferă de afecțiuni cardiace grave și are nevoie de tratamente repetate. Chiar și atunci când starea sa devine critică, autoritățile îi permit cu greu accesul la îngrijiri medicale. În cele din urmă este transferată la București, unde profesorul Basil Theodorescu încearcă să îi salveze viața.
La 18 octombrie 1964, după al treilea infarct, Maria Antonescu încetează din viață la Spitalul Colțea. Avea aproape 72 de ani.