Viorica Agarici a fost una dintre acele personalități rare care au demonstrat că adevăratul curaj nu se măsoară prin funcții, averi sau privilegii, ci prin capacitatea de a rămâne om atunci când lumea din jur își pierde umanitatea. Născută la 24 februarie 1886, într-o veche familie boierească românească, și stinsă din viață la București, în februarie 1979, ea a rămas în istorie drept femeia care, în plină furtună a celui de-Al Doilea Război Mondial, a avut puterea să se ridice împotriva indiferenței și să salveze vieți omenești. Pentru acest gest de excepție, Statul Israel avea să o cinstească postum cu titlul de „Dreaptă între Popoare”, una dintre cele mai înalte distincții acordate celor care au salvat evrei în timpul Holocaustului.
Crescută într-un mediu cultivat și privilegiat, Viorica Maria Ecaterina Ana Văsescu și-a petrecut copilăria între București și moșiile familiei din Moldova. Educația primită în Franța, la prestigiosul Institut „Les Ruches”, o școală cunoscută pentru formarea viitoarelor lideri și activiste ale vremii, i-a modelat caracterul și convingerile. Acolo a învățat că noblețea nu se moștenește prin sânge, ci se dovedește prin fapte.
Povestea sa de dragoste cu inginerul agronom Ion C. Agarici a fost una demnă de romanele epocii. Împreună au construit o familie frumoasă și au crescut trei copii, împărtășind aceeași preocupare pentru binele comunității. După moartea prematură a soțului său, în 1927, Viorica Agarici și-a dedicat întreaga energie activităților filantropice și sociale, preluând conducerea filialei din Roman a Societății Naționale de Cruce Roșie. Ani la rând a sprijinit orfani, elevi, familii sărace și proiecte educaționale, devenind una dintre cele mai respectate figuri ale orașului.
Destinul avea însă să-i rezerve o probă mult mai grea. În vara anului 1941, când „Trenurile Morții” plecate din Iași traversau Moldova, încărcate cu mii de evrei condamnați la o moarte lentă prin sete, foame și sufocare, Viorica Agarici a asistat la una dintre cele mai cumplite imagini ale secolului. Din vagoane se auzeau strigăte disperate: „Crucea Roșie, apă!”. În timp ce autoritățile ezitau, iar jandarmii interziceau orice intervenție, ea a alergat ore întregi pentru a obține aprobările necesare. Nu a acceptat refuzuri și nu s-a lăsat intimidată de ordinele vremii. Când a primit acordul, a organizat distribuirea apei, a hranei și a asistenței medicale, salvând sute de oameni de la o moarte sigură. Gestul ei a devenit un exemplu urmat ulterior și de alte filiale ale Crucii Roșii de pe traseul trenului.
Martorii au păstrat până la sfârșitul vieții imaginea acestei femei care, în mijlocul unei tragedii inimaginabile, oferea celor coborâți din vagoane o cană cu apă și o bucățică de zahăr. Pentru mulți dintre supraviețuitori, Viorica Agarici a fost prima rază de speranță după zile de coșmar. Unii aveau să spună mai târziu că acea apă le-a salvat viața, iar numele ei merită rostit cu recunoștință de fiecare generație.
Paradoxal, eroismul nu i-a adus liniștea. După război, regimul comunist i-a confiscat averea, i-a impus domiciliu obligatoriu și i-a aruncat doi dintre fii în închisorile politice. Fosta doamnă a înaltei societăți românești a ajuns să trăiască modest, dând lecții de franceză și engleză pentru a supraviețui. Nici atunci nu și-a pierdut demnitatea. A îndurat umilințele cu aceeași discreție cu care făcuse odinioară binele.
Abia după moarte, lumea a început să înțeleagă pe deplin dimensiunea morală a faptelor sale. În 1983, Institutul Yad Vashem din Ierusalim i-a acordat titlul de „Dreaptă între Popoare”, iar un arbore a fost plantat în memoria sa pe Aleea Celor Drepți. După 1989, memoria sa a fost recuperată treptat prin monumente, plăci comemorative, busturi și distincții acordate postum.