Uneori, destinul nu măsoară valoarea unei vieți în numărul anilor trăiți, ci în lumina pe care aceasta o lasă în urmă. Dumitru Stăncescu a fost unul dintre acei oameni care au ars repede, dar intens, asemenea unei făclii ce luminează drumul altora înainte de a se stinge. Folclorist, publicist, traducător și editor, el a făcut parte din generația de intelectuali care au înțeles că adevărata bogăție a unui popor nu se află în palate sau în tezaure, ci în poveștile, cântecele și credințele păstrate în sufletul oamenilor simpli.
S-a născut la București, în prag de iarnă, pe 20 decembrie 1866, într-o familie pentru care cultura și educația reprezentau repere esențiale. Tatăl său, C. I. Stăncescu, fusese director al Teatrului Național și, pentru o vreme, secretar al Ateneului Român, două dintre instituțiile care simbolizau efervescența culturală a României moderne. Astfel, Dumitru a crescut într-o atmosferă în care literatura, teatrul și dezbaterile intelectuale făceau parte din firescul vieții de zi cu zi.
Anii de școală i-a petrecut la prestigiosul Colegiu „Sfântul Sava”, unde a avut șansa de a-l avea profesor pe Gheorghe Dem. Theodorescu, unul dintre pionierii cercetării folclorului românesc. Nu este greu de imaginat că, în acele săli de clasă, s-a aprins scânteia care avea să-i definească întreaga existență. Într-o epocă în care intelectualii români începeau să descopere valoarea patrimoniului popular, tânărul Stăncescu a înțeles că poveștile spuse la gura sobei și legendele păstrate în memoria satelor reprezintă o formă de istorie la fel de importantă ca documentele din arhive.
După studiile universitare urmate în țară, își continuă pregătirea la Liège, în Belgia, unde obține în anul 1890 doctoratul în științe sociale. Era un tânăr cultivat, conectat la marile idei europene ale vremii, dar care nu și-a uitat niciodată rădăcinile și nici fascinanta lume a folclorului românesc. Debutul său editorial vine devreme. În 1884 publică volumul „Povești adevărate”, o colecție de traduceri și adaptări care anunța deja sensibilitatea sa literară. Un an mai târziu apare lucrarea care îi va fixa locul în galeria culegătorilor de folclor: „Basme culese din popor”. Era mai mult decât o simplă carte. Era începutul unei misiuni.
Între 1885 și 1895, Dumitru Stăncescu străbate satele Munteniei, ascultă povestitori, notează basme și adună fragmente din universul imaginar al poporului român. Urmează metoda lui Petre Ispirescu, pe care îl admira profund, dar își pune și propria amprentă asupra textelor. Nu îl interesa doar povestea în sine, ci și felul în care aceasta era spusă. Încerca să păstreze farmecul oralității, expresivitatea limbajului popular și ritmul alert al povestitorilor de la țară. Pentru el, fiecare basm era asemenea unei păsări sălbatice care trebuia prinsă cu grijă, fără a-i răni frumusețea.
Textele culese de Stăncescu apar în paginile „Revistei Noi”, publicația întemeiată de marele Bogdan Petriceicu Hasdeu, dar și în revista „Literatorul”, unde intră în contact cu una dintre cele mai dinamice mișcări culturale ale epocii. Prin activitatea sa, contribuie la consolidarea interesului pentru literatura populară într-o perioadă în care identitatea culturală românească se afla în plină afirmare.
Dar poate cea mai durabilă moștenire a sa nu este legată doar de basme, ci de cărți în general. În anul 1895, împreună cu editorul Carol Müller, pune bazele unei inițiative care avea să schimbe pentru totdeauna accesul românilor la lectură: colecția „Biblioteca pentru toți”. Ideea era revoluționară prin simplitatea ei. Literatura trebuia să ajungă la cât mai mulți oameni, nu să rămână privilegiul unei elite restrânse. Inspirată de celebra colecție germană „Universal-Bibliothek”, noua serie oferea volume accesibile, de dimensiuni reduse și la prețuri modeste. Primul număr cuprindea „Povești alese” de Hans Christian Andersen, iar succesul inițiativei avea să fie uriaș.
Între 1896 și 1899, Dumitru Stăncescu coordonează colecția cu o energie extraordinară. Sub îndrumarea sa apar 178 de volume, iar generații întregi de cititori descoperă literatura română și universală. În paralel, conduce și revista „Foaie pentru toți”, continuând să promoveze ideea că lectura trebuie să fie un drept al tuturor, nu un privilegiu al câtorva.
Spirit deschis și cosmopolit, Stăncescu traduce din Hans Christian Andersen, François Coppée, Bernardin de Saint-Pierre și Herbert Spencer, aducând publicului românesc opere importante ale culturii europene. Prin aceste traduceri, el devine o punte între România și marile curente intelectuale ale vremii. Însă destinul său avea să fie nedrept de scurt.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, sănătatea începe să-i slăbească. Pleacă în Elveția pentru tratament, sperând că aerul curat al Alpilor îi va reda puterile. Dar boala se dovedește mai puternică decât speranța. În vara anului 1899, la Axenfels, lângă Brunnen, departe de țară și de lumea cărților pe care o iubise atât de mult, Dumitru Stăncescu se stinge la numai treizeci și doi de ani.
Vestea morții sale provoacă tristețe în cercurile culturale românești. Un ziar al vremii scria simplu și emoționant că „era un caracter bun și blând”. Literatura română, continua necrologul, pierdea „un muncitor inteligent și conștiincios”. Poate că aceasta este cea mai frumoasă definiție a lui Dumitru Stăncescu. Nu un geniu zgomotos, nu un polemist celebru, nu un om al marilor scandaluri literare, ci un constructor discret al culturii române. Un om care a adunat poveștile poporului, le-a salvat de la uitare și le-a oferit generațiilor viitoare.