Istoria unui popor este scrisă nu doar de regi, politicieni sau cărturari, ci și de acei oameni care, în clipele cele mai întunecate, aleg să se ridice în fața morții și să transforme sacrificiul într-o lecție de demnitate. Colonelul Gheorghe Naumescu a fost unul dintre acești oameni. Numele său este legat pentru totdeauna de una dintre cele mai dramatice și eroice pagini ale Primului Război Mondial: legendara Șarjă de la Prunaru, momentul în care cavaleria română a pornit împotriva mitralierelor pentru a salva onoarea unei armate și șansa de supraviețuire a camarazilor săi.
Gheorghe Naumescu s-a născut la 22 decembrie 1869, în comuna Băcani din județul Vaslui, într-o familie de oameni vrednici, fiind fiul Alexandrei și al lui Dimitrie Naumescu. Din copilărie a ales drumul armelor, atras de disciplina, onoarea și spiritul de sacrificiu care defineau cariera militară. A urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri din București și, odată absolvite, a fost repartizat ca sublocotenent în Regimentul 1 Roșiori, una dintre unitățile de elită ale cavaleriei române.
Tânărul ofițer s-a remarcat rapid prin seriozitate și profesionalism. După cursurile speciale de cavalerie, este trimis în Belgia, unde timp de doi ani studiază și activează pe lângă prestigiosul Regiment 2 de Gardă din Bruxelles. Contactul cu armatele occidentale îi lărgește orizonturile și îi consolidează reputația de militar modern, bine pregătit și respectat de superiori.
Întors în țară, urcă treptat toate treptele ierarhiei militare. Devine locotenent, apoi căpitan, maior și, în cele din urmă, unul dintre cei mai apreciați ofițeri de cavalerie ai armatei române. În anul 1901 se căsătorește cu Ecaterina Palade, fiica boierului Grigore Palade din Suseni, iar drept dar de nuntă primește moșia Drujești. Viața părea să-i ofere liniștea și stabilitatea unei existențe împlinite. Dar destinul îi pregătea o altă chemare.
În anul 1911 este avansat locotenent-colonel și primește comanda Regimentului 2 Roșiori din Bârlad, unitate care avea să intre în legendă sub conducerea sa. Participă la campania din Al Doilea Război Balcanic, iar la izbucnirea Primului Război Mondial este deja colonel și unul dintre cei mai experimentați comandanți de cavalerie ai României.
Toamna anului 1916 aduce însă una dintre cele mai grele perioade din istoria armatei române. După dezastrul de la Turtucaia, frontul din sud se prăbușește. Trupele Puterilor Centrale înaintează rapid spre București, iar armata română se retrage sub presiunea continuă a inamicului. În apropierea satului Prunaru, Divizia 18 Infanterie risca să fie încercuită și distrusă. În acele clipe dramatice, generalul Alexandru Referendaru îi cere colonelului Naumescu să execute o misiune aproape imposibilă: o șarjă de cavalerie împotriva unui inamic superior numeric și înzestrat cu mitraliere. Era, în esență, o misiune de sacrificiu.
Gheorghe Naumescu se afla atunci în convalescență, după o intervenție chirurgicală efectuată la Spitalul Militar. Ar fi putut rămâne în spate. Ar fi putut invoca starea de sănătate. Ar fi putut trimite pe altcineva. Nu a făcut-o. A ales să urce în șa și să se așeze în fruntea regimentului său. Se spune că, atunci când a primit ordinul, a răspuns simplu și demn:
„Domnule general, Regimentul 2 Roșiori vă mulțumește pentru onoarea ce-i faceți de a putea muri pentru Patrie.”
În dimineața învăluită de ceață, roșiorii pornesc la atac. Caii se avântă înainte, săbiile strălucesc, iar cavaleriștii reușesc să străpungă primele linii inamice. Pentru câteva clipe pare că imposibilul poate deveni realitate. Dar, în apropierea satului Prunaru, mitralierele germane ascunse în podurile și ferestrele caselor deschid focul. Urmează infernul.
Gloanțele seceră oameni și cai deopotrivă. Colonelul Naumescu este grav rănit. Locotenentul Emanoil Pop descăleacă pentru a-l salva și încearcă să-l adăpostească lângă o casă. Chiar și atunci, în mijlocul durerii și al morții, comandantul nu se gândește la propria viață. Îi ordonă subordonatului să se întoarcă în luptă și să continue șarja. Ordinul este executat însă, puțin mai târziu, și locotenentul Pop cade sub gloanțe.
Când lupta se încheie, Regimentul 2 Roșiori aproape că nu mai există. Sute de cavaleriști rămân pe câmpul de luptă. Dar sacrificiul lor nu a fost zadarnic. Divizia 18 Infanterie reușește să spargă încercuirea și să se retragă. Victoria nu este una tactică, ci una morală, iar Prunaru devine simbolul suprem al jertfei românești.
Rănit și capturat, Gheorghe Naumescu este dus prizonier în Bulgaria. În lagărul de la Sofia, sănătatea sa se degradează rapid. Rănile, lipsurile și condițiile cumplite ale detenției îi macină trupul. Simțind că sfârșitul se apropie, scrie o ultimă scrisoare soției și copiilor săi. Nu le vorbește despre suferință. Nu le vorbește despre nedreptate. Nu le vorbește despre moarte. Le vorbește despre România. Le cere să fie buni patrioți, să-și iubească țara fără interese și fără condiții și să fie gata, la nevoie, să se sacrifice pentru ea. Într-unul dintre cele mai emoționante mesaje lăsate de un ofițer român, el scria că moare fericit, pentru onoarea neamului și pentru libertatea fraților săi.
Pe 3 iulie 1917, departe de casă și de cei dragi, Gheorghe Naumescu își dă ultima suflare într-un spital de prizonieri din Sofia. Pentru eroismul său extraordinar, a fost înaintat post-mortem la gradul de general de brigadă. Dar cea mai mare recompensă nu a fost gradul militar. Ea se află în memoria colectivă a unui popor care continuă să privească spre Prunaru ca spre una dintre cele mai înalte expresii ale datoriei și onoarei.
În istoria armatei române au existat mulți comandanți curajoși. Puțini însă au intrat în legendă călărind în fruntea oamenilor lor spre o luptă despre care știau că poate fi ultima. Gheorghe Naumescu nu a cerut nimănui să meargă acolo unde el nu era dispus să meargă. Și tocmai de aceea numele său a rămas pentru totdeauna scris printre eroii neamului românesc.