Zinaida Spânescu

Zinaida Spânescu s-a născut la Petrograd, în 1893, cu un nume lung și melodios — Wasiliewna Lipina Zinaida — și cu un destin care avea să se scurteze brutal. Provenea dintr-o familie numeroasă și iubitoare, iar centrul universului ei era mama, femeia pe care avea s-o poarte cu sine ca pe o rană deschisă.

În 1918, dragostea o smulge din orașul natal. Se îndrăgostește fără scăpare de Gheorghe Spânescu, bucureștean respectabil, funcționar cu viață ordonată, și îl urmează în România, rupând legătura fizică cu Petrogradul și cu mama ei — despărțire care nu va mai fi reparată niciodată. Dorul o macină. Îl îmblânzește legând prietenii cu oricine promitea o veste, o scrisoare, o întoarcere imaginară spre nord.

Povestea capătă contur de roman polițist în februarie 1921, când Zinaida dispare fără urmă. Mai întâi, soțul bănuiește o fugă: o aventură, un bărbat necunoscut. Apoi își schimbă versiunea și o caută prin spitale, convins că un accident i-a frânt pașii. Nicio explicație nu stă în picioare. Poliția începe ancheta, iar liniștea conjugală se fisurează sub întrebări insistente.

Suspiciunile se strâng în jurul fraților Șerban — Alexandru, Mihail și Alexandra — apropiați ai familiei. Alexandru, mai ales, fusese prea apropiat de Zinaida. Cercetările se adâncesc, tensiunea crește, iar drama atinge un punct fără întoarcere când Alexandra se sinucide în arestul poliției. După acest gest extrem, Alexandru cedează și indică un cufăr abandonat pe un câmp de lângă capitală. Înăuntru se află trupul Zinaidei.

Ancheta demonstrează că moartea nu fusese un accident, nici un impuls de moment, ci o crimă premeditată, pusă în scenă cu sânge rece. Cadavrul fusese ascuns și transportat cu o trăsură, ca o povară mută, într-o noapte fără martori.

Cazul zguduie Bucureștiul anului 1921. Sub masca respectabilității, orașul descoperă o poveste de pasiune, minciună și moarte — una în care o tânără venită din Petrograd nu apucă să-și mai revadă mama, dar ajunge, fără voia ei, în memoria colectivă a unui oraș șocat