În vreme ce alții își căutau gloria în politică, războaie sau afaceri, Sabba Ștefănescu și-a petrecut viața privind stâncile, fosilele și straturile de pământ. Acolo, în adâncurile scoarței terestre, descifra povești vechi de milioane de ani. A fost unul dintre întemeietorii geologiei și paleontologiei românești, un savant de o rigoare aproape legendară, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române și una dintre figurile care au contribuit decisiv la înțelegerea bogățiilor și trecutului geologic al țării.
Născut la 12 ianuarie 1857, la Craiova, într-o Românie care abia începea să se modernizeze, Sabba Ștefănescu avea să devină unul dintre acei oameni pentru care știința nu era doar o profesie, ci o adevărată chemare. A murit la 16 august 1931, la Sinaia, după o viață dedicată cercetării și educației, lăsând în urmă o operă care avea să influențeze generații întregi de geologi și paleontologi.
Primele sale studii le urmează în orașul natal, unde absolvă liceul în anul 1875. Tânărul oltean era atras de științele naturii și de misterele lumii înconjurătoare. Ca mulți dintre cei mai străluciți intelectuali români ai vremii, își continuă pregătirea la Paris, capitala europeană a culturii și a cercetării. Acolo obține licența în științe naturale în anul 1879 și intră în contact cu marile școli de geologie ale epocii.
În Franța începe să privească pământul altfel decât o făceau oamenii obișnuiți. Pentru el, fiecare strat de rocă era o pagină dintr-o carte uriașă, scrisă de natură în milioane de ani. Studia formațiunile geologice, analiza fosile, compara structuri și încerca să înțeleagă marile transformări ale planetei. Rezultatele cercetărilor sale erau prezentate în cadrul Societății Geologice a Franței, una dintre cele mai prestigioase instituții științifice ale vremii. În cele din urmă obține și titlul de doctor în geologie, cu o lucrare dedicată straturilor geologice și evoluției acestora.
Întors în România, Sabba Ștefănescu găsește o știință geologică aflată încă la început de drum. Era nevoie de oameni care să construiască instituții, să formeze specialiști și să creeze o bază solidă pentru cercetare. El avea să fie unul dintre acești pionieri.
În anul 1905 este numit titular al noii catedre de paleontologie a Universității din București, desprinsă din vechea catedră de geologie, mineralogie și paleontologie fondată de marele savant Grigore Ștefănescu. Funcția reprezenta o recunoaștere a prestigiului său științific, dar și o provocare uriașă.
Profesorul nu s-a mulțumit doar să predea. A înțeles că o disciplină modernă nu poate exista fără laboratoare, colecții și cercetare de teren. Din această convingere s-a născut laboratorul de paleontologie al Universității din București, pe care l-a dezvoltat cu răbdare și perseverență. L-a îmbogățit cu propriile sale colecții și cu numeroase donații, transformându-l într-un important centru de studiu.
Marea sa pasiune rămâneau însă expedițiile și cercetările de teren. Îl fascinau fosilele, cochiliile minuscule ascunse în stânci, urmele vieții dispărute și impresionantele schelete ale mastodonților. Străbătea râpe, maluri abrupte, prundișuri și dealuri, căutând dovezi ale trecutului geologic al României. Pentru el, fiecare descoperire reprezenta o piesă dintr-un puzzle uriaș care descria istoria planetei.
Contribuția sa la realizarea primei hărți geologice a României a fost esențială. Într-o perioadă în care multe regiuni ale țării erau încă insuficient cercetate, Sabba Ștefănescu a contribuit la cartografierea structurii subsolului și la înțelegerea resurselor naturale ale României. Munca sa a avut nu doar valoare științifică, ci și una economică și strategică.
Studenții îl priveau cu un amestec de respect și teamă. Era un om înalt, impunător, cu o prezență care inspira autoritate. Seriozitatea și exigența sa deveniseră legendare. În mediul universitar și școlar era supranumit „Balaurul”, poreclă care reflecta disciplina severă pe care o impunea celor din jur. El însuși recunoștea cu o sinceritate dezarmantă:
„Sunt serios, conced, dar aspru, nu accept.”
Viața sa nu a fost lipsită nici de aventuri. În timpul Primului Război Mondial, după ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale, se refugiază împreună cu familia la Iași. În 1917 primește o misiune diplomatică la Paris. Drumul până acolo devine o adevărată epopee. Traversează Rusia aflată în plină revoluție și ajunge în Scoția după o călătorie extrem de periculoasă prin apele înghețate ale Oceanului Arctic. Era una dintre cele mai dificile rute pe care le putea urma un călător în acei ani tulburi.
Abia în 1921 revine în România, unde își reia activitatea universitară și științifică. Continuă să cerceteze, să publice și să formeze noi generații de specialiști până aproape de sfârșitul vieții. Pe lângă activitatea academică, Sabba Ștefănescu a participat și la viața politică, fiind apropiat de Partidul Conservator. Totuși, adevărata sa moștenire nu se regăsește în discursuri sau în confruntări politice, ci în lucrările sale științifice și în instituțiile pe care le-a construit.
Când s-a stins la Sinaia, în vara anului 1931, România pierdea unul dintre cei mai importanți exploratori ai propriului său subsol. Sabba Ștefănescu a fost omul care a privit dincolo de suprafața lucrurilor, coborând milioane de ani în trecut pentru a înțelege cum s-a format lumea în care trăim. El nu a descoperit imperii și nu a condus armate, dar a dezvăluit o istorie mult mai veche decât orice regat: istoria scrisă în piatră, în fosile și în adâncurile pământului românesc.