Puțini artiști au reușit să-și pună atât de puternic amprenta asupra picturii românești precum Gheorghe Tattarescu. Născut în octombrie 1820, la Focșani, și trecut la cele veșnice la 24 octombrie 1894, în București, el avea să devină unul dintre cei mai importanți pictori ai secolului al XIX-lea, un adevărat arhitect al imaginii României moderne. Considerat de istoricii de artă „cel mai tipic academist” al vremii sale, Tattarescu a fost pionierul neoclasicismului românesc și artistul care a deschis larg porțile influențelor occidentale către arta națională.
Destinul său a fost modelat încă din copilărie de familie și de o moștenire artistică rară. S-a născut în casa lui Mihai Tattarescu și a Smarandei Teodorescu, avându-l ca frate pe Dumitru Tattarescu. Însă figura care avea să-i schimbe definitiv viața a fost unchiul său, Nicolae Teodorescu, unul dintre cei mai apreciați zugravi și pictori ai epocii. Membru al prestigioasei bresle a „zugravilor de subțire”, Nicolae aparținea acelei categorii de artiști care ridicau pictura de la simplu meșteșug la rang de artă.
Născut la Focșani în 1786, Nicolae Teodorescu se formase la școala de pictură a Polcovnicului Matei de la Căldărușani și își construise deja o reputație solidă prin lucrările sale din Moldova și Muntenia. Revenit la Focșani după o perioadă petrecută la Iași, a asistat la căsătoria surorii sale Smaranda cu modestul funcționar Mihai Tattarescu. Fericirea familiei avea însă să fie de scurtă durată. În anul 1826, o epidemie devastatoare care a lovit Moldova i-a răpit pe ambii părinți ai micului Gheorghe, lăsându-l orfan la doar șase ani.
Originar din satul Tataru, aflat la poalele Munților Buzăului, Mihai Tattarescu provenea dintr-o familie cu resurse modeste. Averea lăsată urmașilor, alcătuită din câteva pogoane de vie, terenuri și o casă, avea să fie evaluată peste ani la doar 320 de galbeni. Era o sumă modestă chiar și pentru epocă, mai ales dacă o comparăm cu bursele de 150–200 de galbeni pe an oferite de stat tinerilor trimiși la studii în străinătate.
Rămas fără părinți, Gheorghe a fost luat sub aripa protectoare a unchiului său Nicolae Teodorescu. În atelierul acestuia avea să descopere fascinația culorilor, a icoanelor și a marilor compoziții religioase. Mai întâi l-a ajutat ca simplu ucenic la zugrăvirea bisericilor, apoi și-a continuat formarea la Școala de zugravi din Buzău, întemeiată chiar de mentorul său. Talentul său ieșit din comun s-a făcut rapid remarcat, iar în 1844 îl găsim deja lucrând alături de unchiul său la pictarea Mănăstirii Rătești. Drumul său către consacrare avea să treacă prin Roma. Cu sprijinul episcopului Chesarie al Buzăului, tânărul artist obține o bursă la prestigioasa Academie di San Luca, unde studiază între 1845 și 1851. În Cetatea Eternă intră în contact cu marile modele ale Renașterii și ale academismului italian, copiază lucrări ale lui Rafael, Murillo, Guido Reni și Salvatore Rosa și își desăvârșește stilul care avea să definească pictura românească a secolului al XIX-lea.
Însă Gheorghe Tattarescu nu a fost doar un artist al șevaletului și al altarului. A fost și un om al vremii sale. În timpul Revoluției de la 1848 s-a aflat de partea idealurilor naționale și democratice, imortalizând în portrete figuri emblematice precum Gheorghe Magheru, Ștefan Golescu și Nicolae Bălcescu. În lucrări precum „Deșteptarea României”, „România Modernă” sau „Unirea Principatelor”, artistul a transformat pictura într-un manifest vizual al națiunii române aflate în plină construcție. Revenit din Italia, Tattarescu a devenit rapid cel mai căutat pictor bisericesc al Țării Românești. Într-o perioadă în care marile comenzi artistice proveneau aproape exclusiv din mediul religios, el a fost asaltat de solicitări. Pentru a face față acestora, și-a creat propriul atelier-școală într-o casă cumpărată în București, pe actuala stradă Domnița Anastasia. Aici a format generații întregi de tineri artiști și a pus bazele unei adevărate școli românești de pictură monumentală.
Între 1853 și 1892, împreună cu elevii săi, a împodobit cu fresce și icoane peste cincizeci de biserici din întreaga țară. Colțea, Sfântul Spiridon Nou, Oțetari, Radu Vodă, Catedrala Mitropolitană din Iași, Bistrița sau Ciolanu sunt doar câteva dintre monumentele care poartă semnătura sa. Munca sa era impresionantă nu doar prin amploare, ci și prin ritm. În anumite perioade, artistul lucra simultan la mai multe șantiere, reușind performanțe care îi uimeau chiar și pe contemporanii săi. Mai presus de toate, Tattarescu a fost un reformator al artei religioase românești. El a abandonat rigiditatea tradiției bizantine și a adus în biserici spiritul realismului și al academismului occidental. A redus aglomerarea scenelor, a introdus compoziții monumentale aerisite și a oferit chipurilor sfinților expresivitate, noblețe și frumusețe umană. Pentru prima dată, credincioșii priveau pe pereții bisericilor figuri apropiate de idealurile estetice ale epocii moderne.
Recunoașterea nu a întârziat să apară. Critici, cărturari și călători străini au elogiat lucrările sale, iar în 1864, împreună cu Theodor Aman, a fondat Școala de Arte Frumoase din București, instituție care avea să devină leagănul artei românești moderne. Aici a predat zeci de ani, formând generații întregi de pictori și contribuind decisiv la profesionalizarea învățământului artistic românesc. Când s-a stins din viață, în toamna anului 1894, Gheorghe Tattarescu lăsa în urmă mult mai mult decât sute de picturi și zeci de biserici decorate. Lăsa o școală, o viziune și o punte solidă între tradiția românească și marile curente artistice europene. Casa sa din București, devenită astăzi Muzeul Gheorghe Tattarescu, rămâne mărturia vie a unei existențe dedicate în întregime artei și construirii identității vizuale a României moderne.