Gheorghe Tattarescu

Gheorghe Tattarescu s-a născut în  octombrie 1820, la Focșani, județul Vrancea șia decedat la 24 octombrie 1894, în București. A fost un pictor român, clasic, „cel mai tipic academist”, un pionier al neoclasicismului în pictura românească.

  • Familie

Gheorghe Tattarescu s-a născut în familia lui Mihai Tatarescu și a Smarandei, născută Teodorescu. Familia a mai avut un al doilea fiu – Dumitru Tattarescu. Nicolae Teodorescu, fratele Smarandei, a făcut parte din breasla „zugravilor de subțire” care luase ființă în anul 1776, în vremea lui Alexandru Ipsilanti, pentru a se face deosebirea dintre pictorii-artiști de zugravii de case care erau organizați în așa numita breaslă a „zugravilor de gros”. Nicolae s-a născut la Focșani în anul 1786 și la vârsta de optsprezece ani era înscris la școala de pictură a Polcovnicului Matei de la Căldărușani. Ulterior a pictat icoane la Odobești pentru comanditarii din satele învecinate. În perioada 1814 – 1816 a locuit la Iași. Revenit la Focșani a luat parte la căsătoria sorei sale, Smaranda, cu un funcționar modest, Mihai Tattarescu. Mihai și Smaranda au trăit la Focșani până în anul 1826, când au decedat din cauza unei epidemii care a afectat Moldova în primele trei decade ale secolului al XIX-lea.

  • Activitate

Mihai Tattarescu își avea originea în satul Tataru, din proximitatea muntelui Tataru din Munții Buzăului și a pârăului Tataru. Zestrea Smarandei menționa o pesesiune de 4 pogoane vie în dealul Costeștilor, 2 pogoane loc sterp, una casă pentru vie. După aproape treizeci de ani după moartea părinților, într-un act de partaj între frații Tattarescu, toată averea părinților a fost evaluată la 320 de galbeni, o sumă mai mult decât modestă ținând cont că stipendiații statului (vezi Petrache Poenaru, Ion Negulici, Tattarescu) erau trimiși la studii în străinătate cu o bursă de 150 – 200 galbeni pe an.

Gheorghe Tattarescu a început să picteze ajutându-l pe unchiul său, Nicolae Teodorescu, ca zugrav de biserici. Continuă studiul picturii la Școala de zugravi din Buzău, fondată de unchiul său. În 1844, împreună cu unchiul său, pictează mănăstirea Rătești.

Cu ajutorul episcopului Buzăului, Chesarie, obține o bursă de studii la Academia di San Luca din Roma (1845–1851). Aici i-a avut ca profesori pe Natale Carta (1790–1884), Giovanni Silvagni (1790–1853) și Pietro Gagliardi (1809–1890). Sub îndrumarea profesorilor săi, se formează în spiritul academismului Italian, executând copii după Rafael Sanzio, Bartolomé Estéban Murillo, Salvatore Rosa, Guido Reni și alții.

Tattarescu a participat la revoluția de la 1848. A pictat portretele revoluționarilor Gheorghe Magheru, Ștefan Golescu aflați în exil, iar în 1851 pictează portretul lui Nicolae Bălcescu (în trei replici aproape identice).

Idealul eliberării naționale și al edificării unei Românii moderne este transpus în compoziții alegorice cu subiect revoluționar (Deșteptarea României, 1849,  România Modernă, 1866), cu subiect patriotic (Unirea Principatelor, 1857), sau cu subiect istoric (Mircea cel Bătrân la 1386, Neagoe Basarab în fața Mănăstirii Argeș, Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar).

În 1860 este însărcinat să întocmească un „Album național” al priveliștilor și monumentelor istorice din țară. Astfel, are prilejul de a se afirma și ca peisagist, cu discrete accente romantice (Peștera Dâmbovicioara, 1860).

Din momentul în care s-a întors de la studii din Italia până în 1858, Tattarescu s-a ocupat doar de pictura religioasă, asta și din cauza Războiului Crimeii care s-a terminat în anul 1856. Pictura de șevalet, portretele sau scenele istorice, nu a reprezentat un punct de interes pentru comanditarii săi. Astfel, în această perioadă, artistul a devenit cel mai important pictor bisericesc din Țara Românească, el fiind asaltat de o mulțime de comenzi. Ca urmare, Tattarescu a fost preocupat să-și formeze o echipă de colaboratori care să-l ajute în munca sa. În acei ani, pictorul a început să șe gândească să-și atragă un cerc de tineri pe care să-l instruiască și să-l plătească. Urmărindu-și scopurile artistice, el și-a cumpărat în anul 1857 o casă pe actuala stradă Domnița Anastasia nr. 7 din București, actualul Muzeu Gheorghe Tattarescu, pe care o renovează și o amenajează cu un atelier de pictură și odăi în care să-și cazeze elevii.

În perioada 1853–1892, cu ajutorul elevilor săi, a pictat, în spirit neoclasic, peste 50 de biserici, printre acestea numărându-se Biserica Colțea, Biserica Oțetari, Biserica Sf. Spiridon Nou, Biserica Sfântul Nicolae Șelari și Biserica Mănăstirii Radu Vodă, toate din București, biserica nouă a Mănăstirii Bistrița, Catedrala Mitropolitană din Iași, Biserica Greacă din Brăila și biserica Mănăstirii Ciolanu din județul Buzău.

În anul 1858, artistul a primit comanda să picteze Biserica Sfântul Spiridon din București. A lucrat timp de doi ani pentru realizarea picturilor murale și la încheierea proiectului a trecut imediat la pictarea Bisericii Kretzulescu de pe Calea Victoriei nr. 47. Lucrarea de la Kretzulescu a realizat-o în același timp cu paraclisul de la Mănăstirea Antim și cu picturile murale de la Biserica Sfântului Luca din Brânceni, Teleorman. Astfel, Jacques Wertheimer-Ghika a concluzionat că Tattarescu a reușit să picteze la cinci biserici în decursul a doar patru ani, luînd-o în considerare și pe biserica aflată pe moșia Băleni, Dâmbovița unde a lucrat în parteneriat cu Nicolae Teodorescu. Din analizele ulterioare ale istoricilor de artă a rezultat pentru perioada 1857-1862, că artistul a pictat circa 10 biserici (vezi lista bisericilor de mai jos). În 1859 a realizat douăzeci și patru de icoane pentru biserica Episcopiei Râmnicului pe care o pictase în perioada 1854-1855. Prețul negociat pentru aceste icoane a fost doar de 216 galbeni, adica de doar 9 galbeni pentru o icoană de 28×21 cm, un preț modest prin comparație cu cele zece peisaje, mai mari, pe care le-a vândut Henric Trenk în anul 1857 pentru o sumă de 600 de galbeni.

În perioada 1852 – 1855, Tattarescu a lucrat la pictarea bisericilor Zlătari din București, Oteteleșanu din Măgurele, Ilfov, Cetățuia din Râmnicu Vâlcea, biserica Mănăstirii Bistrița și biserica Episcopiei Râmnicului. A lucrat la cinci biserici în patru ani, pe unele le-a terminat până în 1855, altele erau în curs de definitivare. Artistul muncea singur la zugrăvirea bisericilor, ajutoarele pe care le avea lucrau doar la prepararea pereților, trasarea chenarelor sau acoperirea fondului.

Gheorghe Tattarescu a fost considerat ca fiind un reformator în pictarea bisericilor. Direcțiile pe care a mers în inovare urmăresc în ansamblu trei capitole distincte. Primul îl reprezintă părăsirea în totalitate a obiceiului tradițional de realizare a unor scene din Vechiul Testament, abordând cu predilecție pe cele din Noul Testament, care sunt mai apropiate realităților vieții oamenilor – Isus pe Muntele Măslinilor, Răstignirea și Nașterea. Al doilea capitol este definit de renunțarea la scenele narative ce umpleau până atunci pereții edificiilor de cult prin suprapunerea până la cinci registre o dată.

Obișnuința tradițională a unor astfel de reprezentări oboseau privirea prin succesiunea imaginilor și deconcentrau actul de rugăciune. Tattarescu a pictat adevărate tablouri murale care erau separate între ele prin spații largi folosind suprapunerea pe două rânduri sau maxim trei, atunci când pereții aveau o înălțime mai mare. Spațiile de distanțare le-a umplut cu motive decorative sau imitații de marmură. Această tehnică a fost adusă de artist din Italia și se regăsește și în cazul unor biserici din Rusia pe care le-a vizitat în perioada 1884 – 1885. A treia direcție pe care a abordat-o, a fost folosirea stilului realist și părăsirea picturii bizantine, care era caracterizată de Alexandru Xenopol de sentimentul „de a fugi de expresia frumosului care leagă pe om de carne”. Astfel, Tattarescu a avut curajul să figureze pe pereții bisericilor chipul omului care răspunde la ideea clasică de frumusețe.

Francezul Theodore Margot a adus comentarii laudative picturilor realizate de artist la Episcopia Râmnicului și la Bistrița în lucrarea intitulată O victorie în cele șaptesprezece districe ale României, antiquități și curiozități naturale, situe, orașe, monumente, date istorice, usuri și moravuri care a apărut în anul 1859 la tipografia C.A. Rosetti din București. Alexandru Lăzărescu a scris un lung poem despre picturile de la Mănăstirea Cetățuia. Poemul i l-a dat în manuscris lui Tattarescu în 18 noiembrie 1856 și a fost publicat în Albumul literar român, București, decembrie 1856 – mai 1857.

Împreună cu Theodor Aman a înființat, în 1864, Școala de Arte Frumoase din București, unde a desfășurat o bogată activitate ca profesor de pictură, fiind mai apoi și directorul ei în anii 1891–1892.

În 1865 a scris lucrarea „Percepte și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului uman și desene după cei mai celebri pictori”.

Casa pe care a cumpărat-o în București în 1855 și în care a locuit timp de aproape 40 de ani a fost transformată în muzeu și a fost deschisă publicului. Înființat în 1951, Muzeul Gheorghe Tattarescu adăpostește o mare parte din lucrările sale.