Sursa: Mănăstirea Samurcășești (text) și Călător prin România (foto)
Manastirea Samurcasesti a fost ctitorita in anul 1808, de catre vornicul Constantin Samurcas, care a zidit-o pe mosia pe care o avea, in satul Ciorogarla, pe „vechiul drum al Pitestilor si Craiovei”. Terenul pe care se gaseste biserica are o istorie indelungata. Satul este amintit pentru prima data la 9 august 1588, cand Mihnea Turcitul intareste lui Stan si fratelui sau, Nan „ocina de la matca Popestilor pana la Ciorogarla. In secolul al XVII-lea, mosia se afla in proprietatea familiei Ciorogarleanu, mai exact a fratilor Chioaca si Patru din Ciorogarla, care, in timpul domniei lui Matei Basarab, dupa ce au fost negustori, au ajuns mari dregatori in divanul domnesc. De la familia Ciorogarleanu, mosia care ii purta numele a trecut in proprietatea familiei Filipescu, pentru ca la data de 9 aprilie 1793 era lasata de stolnicul Radu Filipescu drept mostenire copiilor sai. O parte din intinsa mosie Ciorogarla, pe teritoriul careia s-a construit manastirea, a ajuns la inceputul secolului al XIX-in stapanirea vornicului Constantin Samurcas de la care si-a luat apoi numele de Samurcasesti, dar fara a i se sterge vechea denumire de Ciorogarla, pentru ca, de-a lungul timpului, atat manastirea, cat si localitatea, care s-a dezvoltat si extins in preajma ei, au purtat concomitent cele doua nume, mai putin insa in perioada 1949-1989, cand si localitatea si manastirea au avut denumirea oficiala de Ciorogarla.
Traditia a pastrat o frumoasa legenda care sta la originea intemeierii sfantului locas si care poarta in ea un sambure de adevar. Se spune ca un cioban care isi pastea oile prin aceste locuri a visat intr-o noapte ca, pe cand statea rezemat in ciomag si canta din fluier, a vazut in mijlocul poienii o oaie cu lana alba ca zapada, avand trei coarne in loc de doua. Acest vis s-a repetat in mai multe randuri in acea noapte. A doua zi, pastorul, povesteste visul boierului Constantin Samurcas, stapanul locului respectiv. Acesta cere duhovnicului sau, arhimandritul Timotei, staretul Manastirii Cernica din acea vreme, sa-i talcuiasca visul. Staretul talmaceste visul ca fiind porunca a lui Dumnezeu de a ridica o biserica in poiana unde isi pastea ciobanul oile si, intrucat blandul animal avea in vis trei coarne, sa construiasca biserica cu trei sfinte altare si sa o inchine Preasfintei Treimi. Boierul, potrivit talcuirii visului, aduna de indata materiale de constructie si incepe zidirea manastirii. Din documentele pastrate la Arhivele Nationale ale Statului din Bucuresti, reiese faptul ca pregatirile pentru zidirea Manastirii Samurcasesti – Ciorogarla au inceput in vara anului 1806, de cand dateaza primul contract incheiat de vel vornicul Constantin Samurcas cu dulgherii Stoian Ghenciul si Anastasie sin Gheorghe.
S-a inceput cu biserica in martie 1808, lucrul de zidire fiind gata in luna iunie a aceluiasi an. La 31 iulie 1808 se montasera stranile, pardoseala din biserica si se lucra la catapeteasma pentru a carei poleire cereau tamplarii 4000 de grosi (400 de galbeni). Din cauza lucrarilor de la acoperisul bisericii care inaintau greu, zugravul tocmit pentru zugravirea bisericii a inceput lucrul doar in luna octombrie, reusind ca pana la 27 noiembrie sa zugraveasca partea dreapta a bisericii. Lucrarile s-au intrerupt in timpul iernii, reluandu-se in luna aprilie 1809, cand tamplarul monta catapeteasma. Intre timp se lucra la zugravirea bisericii si se tencuia clopotnita. La inceputul lunii iulie 1809 se lucra in paralel la zidirea chiliilor manastirii si la terminarea bisericii. De asemenea, in vara aceluiasi an, odata cu zidirea chiliilor manastirii, boierul Constantin Samurcas construieste si un conac boieresc, un fel de resedinta de vara foarte aproape de ctitorie. La sfarsitul lunii august, toate lucrarile de zidire a manastirii erau finalizate, inclusiv zugravirea bisericii, care a fost sfintita la 8 septembrie 1809, la sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului.
La scurt timp dupa zidirea ctitoriei, vornicul Constantin Samurcas, implicat fiind in evenimentele istorice ale vremii in mod deosebit in Revolutia de la 1821, trece la cele vesnice in anul 1825, fara a lasa nicio intocmire pentru carmuirea si intretinerea manastirii. Timp de doua decenii, manastirea avea sa fie intretinuta din munca calugaritelor si din donatiile benevol ale credinciosilor. In anul 1847, clucerul Alexandru Samurcas, nepot de frate si fiu adoptiv al ctitorului, intocmeste un testament prin care asigura manastirii vatra si pamantul din jurul ei, punand, de asemenea, reguli administrative bisericesti. Totodata, face ii 1845 si prima reparatie la biserica manastirii care suferise de pe urma cutremurului de la anul 1838.
Trecutul mănăstirii este legat de un eveniment din istoria Țării Românești și anume Revoluția de la 1821. La 17 martie 1821 în drum spre București, Tudor Vladimirescu a poposit cu pandurii săi în Mănăstirea Samurcășești, unde a purtat discuții cu părintele său duhovnicesc, Episcopul Ilarion al Argeșului și a alcătuit, după spusele istoricului Mihai Cioranu, acea „Proclamație” adresată către locuitorii orașului București. Popasul lui Tudor Vladimirescu în această mănăstire este marcat atât de documente cât și de o cruce de lemn îmbrăcată în argint aurit, lucrată de Stan Jianu din Craiova la 1761 dăruită mănăstirii de Tudor, care se păstrează în colecția de obiecte religioase a mănăstirii.
Intre timp, vine la manastire pictorul Nicolae Grigorescu, trimis de Ministerul Cultelor, intocmeste un plan pentru pictura si cere maicilor 1000 de galbeni pentru executarea ei. Suma ceruta era mult prea mare fata de posibilitatile manastirii, ceea ce face ca stareta de la acea vreme, Fevronia, sa ceara ajutor banesc la Ministerul Cultelor. Raspunsul a fost ca „nu sunt fonduri afectate in buget pentru asemenea lucrare”. In cele din urma, cu bani donati de credinciosii S. Vernescu si Teoharide din Bucuresti, se picteaza biserica de catre pictorul Gh. Tattarescu, care cere pentru executarea ei 500 de galbeni. La 13 decembrie 1870, lucrarile de pictura au fost terminate, biserica a fost sfintita, iar deasupra usii de la intrare in biserica, spre interior, s-a scris urmatoarea pisanie: ” Aceasta sfanta biserica cu patronul Sf. Treime s-a fondat la anul 1808 de raposatul Constantin Samurcas si a fost restaurata in anul 1870 in domnia lui Carol I si mitropolitul Nifon in zilele cuv. Fevronia Vladoianu superioara manastirii”.
Foarte important de precizat este ca, in septembrie 1866, inainte de a pleca la Constantinopol, regele Carol I al Romaniei a trecut pe la manastire ca sa se roage. Tot aici, dar la multi ani distanta, osemintele domnitorului Alexandru Ioan Cuza au fost transferate, de teama ocupatiei rusesti, o scurta vreme aici.
În Mănăstirea Samurcășești, din ordinul Ministerului Cultelor, a funcționat între anii 1864-1876 o școală primară atât pentru copiii din sat cât și pentru fetițele orfane crescute în mănăstire. Învățătoare a fost maica Sofia Heliade Rădulescu, care a fost și stareța mănăstirii în perioada 1894-1909.
In ziua de 28 septembrie 1914, un puternic incendiu pornit de la un cos defect a distrus tot corpul de case ctitoresti, in care se aflau treizeci de chilii, staretia, un frumos salon oriental si o buna parte din arhiva manastirii. Tot in acelasi an trec prin manastire si trupele germane de ocupatii si iau calugaritelor tot ce mai aveau, adica doua clopote, doi cai, trei boi si alte lucruri mai de valoare. Monahia Agatia Cristescu, stareta a manastiri intre anii 1913 si 1928, restaureaza pentru a treia oara biserica mare, in anul 1920, cu ajutorul Administratiei Casei Bisericii si reface clopotele manastirii cu sprijinul credinciosilor pana in anul 1925. In primavara anului 1941, cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice, biserica manastirii a fost demolata si s-a inceput reconstructia ei, dupa planurile arhitectului Ion Cernescu, care a gandit atat interiorul, cat si exteriorul bisericii noi, total diferit de biserica veche de la care a pastrat doar cele trei sfinte altare.
Construita pe un soclu inalt, in stilul sobru al bisericilor din Muntenia, cu o singura turla impozanta asezata pe naos, sustinuta de patru arcade care se sprijina pe patru coloane masive, cu pridvorul deschis sprijinit de opt coloane puternice de caramida in forma de torsada si cu exteriorul tratat ca o imbinare armonioasa intre caramida aparenta si piatra, biserica cea mare a manastirii oglindeste, prin infatisarea ei mareata, personalitatea ctitorului ei. Locasul de inchinare a fost inzestrat cu mobilier nou sculptat in lemn de stejar masiv, cu odajdii, cu sfinte vase si cu carti de cult. Din vechea biserica s-a pastrat catapeteasma lucrata in stil brancovenesc, ornamentata cu motive vegetale si florale si impodobita in partea superioara cu doua randuri de icoane pictate, iar in partea inferioara, cu un rand de icoane argintate. Din pictura lui Gh. Tattarescu s-au pastrat doar doua icoane, care se pot vedea la colectia de obiecte religioase a manastirii.
În cadrul mănăstirii au funcționat de-a lungul anilor diferite ateliere în care au muncit călugărițele pentru a-și asigura atât existența lor cât și întreținerea sfântului locaș. Din anul 1923 și până în 1955 au existat în mănăstire ateliere de țesut mătase, borangic, stofe fine de lână și covoare românești. În anul 1955, pe lângă atelierele de covoare, care au continuat să funcționeze, s-au înființat și ateliere de produse casnice. Ca măsură de a evita desființarea Mănăstirii Samurcășești de catre comunisti, Patriarhul Justinian Marina a înființat în mănăstire, în anul 1961, un atelier de înrămat icoane înzestrat cu mașini de tâmplărie aduse din Germania. A încadrat în atelier, cu contracte de muncă, toate călugărițele și surorile care, potrivit decretului, trebuiau să părăsească mănăstirea. Acest atelier funcționează și în prezent, transformat într-unul de tâmplărie, astfel că mănăstirea Samurcășești este singura din țară în care măicuțele fac mobilă.
Incepand din anul 2000, asezamantul manastiresc trece din nou printr-un amplu proces de restaurare, consolidare si infrumusetare. Intre anii 2002 si 2004, s-a construit o cladire noua pentru atelierul de tamplarie, s-a introdus in manastire reteaua de gaze naturale, s-a facut incalzire centrala la cele doua biserici, cat si la alte cladiri ale manastirii, s-au refacut scarile: soclul si trotuarul perimetral de la biserica mare, s-au reparat si amenajat staretia, casa preotului slujitor, muzeul si atelierele manastirii. De asemenea, s-a inlocuit livada cu plantatii tinere si s-a reamenajat parcul de la intrarea in manastire.
Lângă biserică se află mormântul lui Zoe Samourcassi, soția lui Alexandru Samurcaș, aflat și el sub aceeași lespede cu numele de Alexandru Samourcassi. Lângă biserică se află și morminte ale unor membri ai familiei ctitorilor, între care poetul Sandu Tzigara-Samurcaș. În spatele bisericii se află cenotaful căpitanului Valter Mărăcineanu, căzut pe câmpul de luptă la Grivița, în timpul războiului de independență a României. În curtea bisericii sunt înmormântați, de asemenea, ziaristul progresist Alexandru Beldiman și actrița Frosa Sarandy.
