Sursa: Primăria Orașului Sângeorz-Băi
Arta lui Maxim Dumitraş – sculptura lui în andezit sau în lemn, instalaţiile, variantele minimaliste sau „încercuirile” sale – are, pe lângă alte calităţi, una definitorie: nu se pierde în disjuncţie. Nu suferă de fatuitatea disparatismului. Chiar dacă lucrările rezonează de fiecare dată altfel, aparent în altă gamă, sunetul lor e unic. Codul de decriptare e acelaşi. Este conjunct. Pentru că, în cazul lui, la fel ca al oricărui mare artist, nu vorbim despre artă pentru artă. Despre arta pură, ca o subsecvenţă a gratuităţii. Ci arta lui Dumitraş se află într-o trainică şi permanentă conexiune cu ideile general-universale, este o permanentă căutare a sensului, adaptându-se de fiecare dată la o referinţă anume. Chiar dacă opera sa este conectată constant la marile izvoare ale înţelepciunii, glăsuind peremptoriu despre filosofia adâncă a spaţiului (de la cel minimal şi uzitat, până la cel eco-sistemic sau cosmic!), ea dispune, indiscutabil, şi de o componentă strict etică. Adică, dimensiunea morală, care este – în opinia tuturor criticilor şi exegeţilor operei lui Maxim Dumitraş – preocuparea de căpătâi a artistului, dincolo de orice dimensiune fizică a lucrărilor sale. „Vechea perspectivă – mărturiseşte undeva Marc Chagall – a murit odată cu metodele ce decurgeau din ea. În locul ei, s-a născut o nouă perspectivă, una nu doar asupra sentimentelor, ci şi asupra timpului şi moralei”.
Ciclul „Verigilor” – conceput şi pus în practică la finele secolului trecut – dezvăluie exact această posibilă (şi, totodată, necesară) raportare la componenta etică, prin prelungirea sa ca manifest civic. „Verigile” sunt cele mai autentice marcaje ale unui traseu nu doar mintal, ci şi geografic. Fiindcă existenţa unor variante în diverse spaţii din lume (Franţa, Germania, Turcia, Spania şi urmează altele şi altele) lasă să se întrevadă intenţia autorului, chiar dacă ideal-nebuloasă, totuşi, puternică şi perfect realizabilă.
Verigile fac parte dintr-un posibil lanţ al Binelui, al Umanităţii, un Lanţ de Aur care să înconjoare planeta, spre a-i da acesteia atributele civilizaţionale certe, prin care Binele să se îngemăneze cu Frumosul. Proiectul lui Maxim Dumitraş este sinonim cu ceea ce reprezenta cândva, în Grecia Antică, perfecţiunea educaţiei – kalokagathia („frumos şi bun” din cuv. gr. kalos „frumos” + kai „și” + agathos „bun”) – acel mixt de idealuri capabil să-i facă pe oameni să devină mai buni, într-o societate mai frumoasă. Ele sunt aidoma perlelor de pe un şirag.
Maxim Dumitraş ocoleşte semantica simplă, previzibilă şi încarcă opera sa cu conotaţii grele, pline de sens. El îndepărtează, în felul acesta, pericolul manierismului, acela care-l pândeşte pe orice artist, dar numai pe cei care adastă prea mult în răgazul minţii şi nu se lasă în voia epifaniei
Cândva, nu se ştie când, este posibil ca „Verigile” lui Maxim Dumitraş să intre – ca o formă de terapie alternativă – în patrimoniul de valori taumaturgice al lumii. Cu o singură condiţie: oamenii să accepte să se lase îmblânziţi şi să părăsească definitiv tărâmul Răului.