Sursa: Călător prin România
Muzeul Marinei Române a fost înființat prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1127 din 29 mai 1969, ca instituție de profil de importanță republicană/națională – muzeu de categoria I, prin specificul său, unicat în țară, în prezent constituind rețeaua muzeală militară, împreună cu Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” și Muzeul Aviației.
Exponatele și fondul său documentar au inspirat cercetătorilor, istoricilor, muzeografilor, artiștilor și personalului de specialitate propriu, din instituțiile militare de învățământ ale Marinei, ca și din alte instituții de profil și centre de cultură din armată și societatea civilă, pagini inedite de istorie navală și militară, precum și lucrări de certă valoare artistică și științifică. Rolul de păstrător avizat al valorilor materiale și spirituale, din care derivă ineditul exponatelor etalate cu generozitate publicului vizitator, a fost permanent corelat cu activitatea de investigare și introducere în circuitul științific a unor fonduri arhivistice de interes pentru istoria națională.
După unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în anul 1859, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia și organizarea unei structuri navale unitare. Prin Ordinul de zi semnat la 6 octombrie 1860, ministrul de Război, generalul Ion Emanoil Florescu, dispunea sub formă provizorie, până la organizarea definitivă, punerea celor două flotile reunite sub un comandament unic. Noua componentă a oștirii purta denumirea de Corpul Flotilei și a avut ca primă bază portul Ismail. Pe baza propunerilor avansate în urma inspecției efectuate de noua conducere a Flotilei și a raportului ministrului de Război, prin Înaltul Ordin de zi nr.173 din 22 octombrie 1860, Alexandru Ioan Cuza aprobă acest raport, hotărând definitiva unificare a flotilei sub comanda colonelului Steriade. Având în compunere 6 șalupe-canoniere, prima Flotilă Militară a statului modern român a fost dispusă în șase baze, în porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat.
În ajunul Războiului de Independență (1877-1878) în compunerea flotilei se aflau patru unități de luptă: nava cu zbaturi „ROMÂNIA”, „ȘTEFAN CEL MARE”, folosit și ca yacht oficial, canoniera „FULGERUL” și șalupa torpiloare „RÂNDUNICA” la care se adăuga un număr de patru șlepuri, alte ambarcațiuni cu vele și bărci pentru pază și patrulare și un efectiv de 246 marinari. Acțiunile forțelor navale române în Războiul de Independență, constând în riscante misiuni de acoperire strategică a liniei Dunării și acțiuni efective de luptă, în special în cursul operațiilor de la Plevna și Vidin, au contribuit direct la înfrângerea adversarului, sprijinind nemijlocit efortul ofensiv al marilor unități terestre.
După război, luându-se în calcul lungimea frontierelor fluviale și maritime de protejat, așa cum se prezentau după unirea Dobrogei cu țara (1878), s-a ajuns la concluzia că navele existente nu erau numai insuficiente ci și depășite din punct de vedere al dotării tehnice. Ca urmare, guvernele României au acordat o atenție deosebită dotării Marinei Militare care la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și-a îmbogățit parcul naval cu nave precum: bricul „MIRCEA” (1882), prima navă-școală românească, crucișătorul „ELISABETA” (1887), monitoarele „ION C. BRĂTIANU”, „LASCĂR CATARGIU”, „ALEXANDRU LAHOVARY”, „MIHAIL KOGĂLNICEANU” (1906) și opt vedete fluviale care împreună cu monitoarele au constituit Flotila de Dunăre. În anul 1914 existau în dotarea Marinei Militare 40 de nave, dintre care numai trei datau din perioada premergătoare războiului de Independență.
Către sfârșitul Primului Razboi Mondial, Marina, deși nu a mai fost investită cu misiuni operative, și-a adus o importantă contribuție la lupta românilor pentru eliberarea teritoriului de sub ocupația străină și, ulterior, la acțiunile de consolidare a rezultatelor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. După constituirea statului național unitar român, întreaga perioadă interbelică a fost marcată de preocuparea factorilor de răspundere pentru organizarea și dezvoltarea unei Marine Militare moderne, care să-și dovedească eficiența în timp de război dar și de pace. În această perioadă au intrat în dotarea Diviziei de Mare distrugătoarele „MĂRĂȘTI”, „MĂRĂȘEȘTI”, „REGELE FERDINAND” și „REGINA MARIA”, nava-bază „CONSTANȚA”, submarinul „DELFINUL”, nava-școală „MIRCEA”, puitorul de mine „AMIRAL MURGESCU”, patru canoniere maritime, patru vedete rapide antisubmarine tip M.A.S. și șase torpiloare. Diviziei de Dunăre i s-au adăugat monitoarele „ARDEAL”, „BUCOVINA” și „BASARABIA”.