Sursa: Centrul Național de Informare și Promovare Turistică Socol
Mănăstirea ortodoxă sârbă Baziaș cu hramul Înălțării Domnului, se presupune că a fost ridicată în anul 1225, desi exista unele date care l-ar indica pe despotul sarb Iovan Brancovici ca fiind ctitorul ei. O legenda locala il are ca ctitor pe Sfantul Sava Nemanjic, primul arhiepiscop al sarbilor, care s-ar fi oprit aici din cauza unei furtuni puternice in Defileul Dunarii. Initial, cladirea a fost ridicata din nuiele impletite si barne de lemn, insa a fost distrusa de foc sau de conflicte militare. Lacasul a fost distrusa de mai multe ori, dar de fiecare data a fost reconstruit de credinciosi, ea functionand chiar si in timpul stapanirii turcesti.
În 1775 și-a pierdut autonomia, și a devenit o filială a mănăstirii Zlatița, iar călugării au fost mutați la Zlatița. Aici a rămas un singur viețuitor. În 1848 după ce mănăstirea Zlatița a fost incendiată, călugării s-au mutat aici și au stat până în anul 1860. În 1855 mănăstirea a fost renovată, în 1860 a fost pictată de zugravii Zivko Petrovic, Dimitrije Petrovic și Moritz Brayer și a funcționat aici și o școală mănăstirească. Situația mănăstirii s-a înrăutățit în timpul primului război mondial. Apogeul distrugerii a avut loc in Al doilea Razboi Mondial, atunci cand lacasul a gost bombardat de tunurile marinei germane de pe Dunare. În 1955, moare și ultimul călugăr și se stinge și viața monahală în mănăstirea Baziaș.
Perioada regimului comunist a ruinat-o încetul cu încetul. În anul 1980 mănăstirea a fost renovată. În 1900 devine mănăstire de sine stătătoare și este cunoscută sub denumirea de Mănăstirea Sf. Sava Baziaș. Mănăstirea este deschisă în ziua hramului Schimbarea la față – 19 august.