Sursa: Primăria Orașului Corabia (text), Călător prin România (foto)
Impunătoare construcție arhitectonică, care prin mărimea sa este a doua între bisericile de mir din Oltenia, după ,,Madona-Dudu” din Craiova, Biserica-Catedrală din centrul orașului Corabia a fost construită din subscripție publică, a cărei ridicare, din cauza unor dificultăți, a necesitat nu mai puțin de 12 ani.
Rapida dezvoltare a tânărului oraș a dus la nevoia zidirii unui lăcaș religios în orașul propriu-zis, la acea dată doar suburbiile bucurându-se de serviciul unor așezăminte de cult. Astfel, cu ocazia unei întruniri publice care s-a desfășurat pe 12 / 24 noiembrie 1885, în sala hotelului Rădulescu, la inițiativa primăriei, se constituie comitetul însărcinat cu construirea acestui lăcaș de cult. Acest comitet va convoca, pentru ziua de 28 decembrie 1885 / 8 ianuarie 1886, pe toți cetățenii de frunte ai urbei, în vederea organizării unei loterii necesare strângerii de fonduri, ocazie cu care se va constitui și comitetul de conducere al grandiosului proiect edilitar. Entuziasmul membrilor comitetului este stopat însă de Ordinul Ministrului de Interne, nr. 1437/1886, prin care interzicea acest lucru, pe motiv că ,,[…] față cu multele încercări de asemenea natură făcute în țară, au fost nereușite.”. Însă comitetul de inițiativă, încurajat de susținerea prefectului județului, M.C. Demetrian, nu va renunța. Astfel, el va reuși aducerea Episcopului Râmnicului, Ghenadie Enăceanu, care pe 3 / 15 septembrie 1889, sfințește locul din Grădina Publică, unde se preconiza construirea noii biserici. După numeroase eforturi ale unui comitet format din 24 de persoane, se reușește strângerea sumelor necesare demarării lucrărilor, în urma organizării unei loterii, a contribuției de 15.000 lei, a primăriei locale și a subvenției de 10.000 lei acordate de Casa Județului.
După ce în august 1895 este aprobat proiectul arhitectului F. Spinger și este desemnat cu executarea lucrării antreprenorul craiovean Nicolae Eliade, pe 5 septembrie același an, se pune piatra de temelie, pentru ca la finele anului 1895 fundația să fie deja construită până la nivelul solului. Datorită superficialității cu care s-a executat lucrarea, a greșelilor de realizare a construcției și neluării în calcul a calității proaste a solului mocirlos (din cauza unei bălți ce a existat în acel loc), în luna iulie 1896, în urma unei ploi, care a provocat deplasarea unuia dintre pereții edificiului, bolta catedralei s-a prăbușit. Deși în urma acestui incident lucrarea a fost cercetată de arhitectul Bilek, care și-a dat avizul pentru continuarea lucrărilor, în vara următorului an, lucrarea este din nou compromisă din cauza apariției în pereții susținători ale unor grave fisuri, care au fost puse de către o comisie formată din trei arhitecți, pe seama terenului moale și a nerespectării de către antreprenor a dimensiunilor construcției în raport cu fundația. Astfel că, pentru siguranța clădirii, se realizează lucrări costisitoare de întărire, care au pus sub semnul întrebării, la un moment dat, continuarea lucrărilor.
Estimările costurilor de construcție făcute la începutul demarării proiectului, au fost depășite, valoarea lucrării dublându-se între timp. La finele anului 1904, când lucrările de finalizare intraseră în impas, datorită lipsei banilor, Marin Nicolaescu, cu ocazia sărbătorilor de iarnă, donează suma de 20.000 lei pentru continuarea lucrărilor, care au fost urmărite și de cunoscutul inginer Anghel Saligny. Aceleași preocupări le-a avut și Ministrul Lucrărilor Publice, care a făcut, în acest scop, chiar o vizită în localitate. Până la urmă, după numeroase peripeții, pe 23 septembrie / 6 octombrie 1907, are loc ceremonia sfințirii bisericii cu hramul ,,Sfintei celei de o ființă și nedespărțitei Treimi”, la care participau, pe lângă numeroși credincioși corăbieni și P.S. Episcop al Râmnicului, Atanasie Mironescu, prefectul județului M. Manolescu, C.N. Demetrian, primarul orașului Caracal și mulți alții, ocazie cu care se instalează la intrarea în biserică o placă de marmură neagră.
Planul bisericii cu șase turle și deosebitul aspect arhitectural sunt identice cu cele ale Bisericii Sf. Ilie din Craiova, dar la dimensiuni mult mai mari. Clopotnița se află în turla din mijloc, de la frontonul lăcașului, deasupra proanosului, având instalat un orologiu de turn, cu bătaie de clopot a orelor, lucru nemaiîntâlnit în zona de câmpie. Pictura în stil renascentist a fost executată de C. Pascali și N. Grimani, din București. Tâmplăria, din stejar, artistic sculptată, a fost executată de Iosif Obdersalek, fiind copii după sculptura de la Biserica Amzei din București. Același meșter ceh, stabilit în Corabia, a lucrat și minunatele strane și jețuri ale căror proiecte se păstrează în arhiva parohiei. Biserica a fost înzestrată cu valoroase obiecte de cult și bunuri, cumpărate de la Expoziția Națională din 1907, organizată în Parcul Carol din București. De amintit, printre donațiile făcute de diverși oameni de bine, și o icoană dăruită de Maria Antonescu, gest motivat de impresia lăsată de corul bisericii la al cărui spectacol a asistat cu ocazia unei vizite făcute în oraș. Un alt detaliu important de amintit sunt vitraliile care au o vechime considerabilă și provin din celebra insulă Murano. Chiar și așa frumusețea lor s-a păstrat de-a lungul timpului.
În aceeași zi cu sfințirea bisericii, a avut loc și hirotonirea parohului ei, preotul Emanoil Mărculescu (ce funcționase ca diacon la Episcopie). Epitropia bisericii, în anul 1912, era formată, pe lângă preotul E. Mărculescu (care a donat 10.000 lei în 1910 pentru construirea casei parohiale), de Constantin A. Rădulescu și Cosma Constantinescu.
În timpul Primului Război Mondial, biserica a avut mult de suferit. După cele două clopote mari de care biserica a fost văduvită, în zilele de 23 – 28 iulie 1918, autoritățile militare străine au ridicat și acoperișul de aramă al bisericii (în afara celor de pe turle, pentru că nu au mai avut timpul necesar). Conform soluției sugerate de germani, acoperișul (care însuma 806 m2), urma să fie înlocuit cu papură, însă din cauza faptului că nu era accesibilă în această zonă, s-a apelat la carton gudronat. Ploile căzute în timpul dezvelirii, cartonul nefiind destul de rezistent în fața vânturilor puternice, au cauzat stricăciuni zidăriei și picturii interioare. Degradarea nu s-a accentuat datorită generozității lui D. D. Peiovici (ginerele lui Radu Ivănescu), care a fost dispus să dea tabla jos de pe una dintre magaziile sale de cereale, pentru a fi folosită la acoperirea catedralei. La sfârșitul anilor ’20, marele donator Marin Nicolaescu începe construirea în curtea bisericii, a unei clădiri ce va purta numele de Micul Ateneu, pentru a servi ca ,,Instituțiune de educație intelectuală, moral-religioasă și națională, prin ținerea de șezători, conferințe, serbări școlare și ședințe cu caracter pastoral și moralizator’‘. Acest local va adăposti atât în iulie 1926, cât și în octombrie 1933, Congresul Eparhial al Preoțimii din Oltenia.
Cutremurele din anii 1940 și 1977 au afectat și catedrala. De fiecare dată a fost consolidată și reparată. Odată cu consolidările și reparațiile făcute după cutremurul din 1977, s-a introdus încălzirea centrală, s-a curățat mobilierul și s-a restaurat pictura de către I. Keber, pictor restaurator din Târgu Jiu. Pentru lucrările efectuate după cutremurul din 1977, s-a primit sprijin de la S.F. Patriarhie, S.F. Mitropolie, S.F. Episcopie, unele parohii și obștea enoriașilor. Coordonatorii acestor lucrări fiind preoții Nețoi Ion (paroh protoiereu), Păslă Hristea (iconom stavrofor), Aurelian Popa (epitrop) și membrii consiliului parohial, cu bine cuvantarea P.S. Iosif Gafton al Râmnicului și Argeșului.