Sursa: Călător prin România
Pe Calea Victoriei, printre pașii grăbiți ai Bucureștiului, se ascunde o casă care merită privită pe îndelete. Dincolo de fațada sobră, Casa Vernescu dezvăluie o lume de scări spectaculoase, tavane pictate, marmură și aur. O lume în care eleganța saloanelor boierești se întâlnește cu ambiția unui oraș care visa să devină o capitală europeană.
Cunoscută și sub numele de Casa Lenș-Vernescu, reședința poartă în zidurile sale peste două secole de istorie. A trecut prin incendii, cutremure, ocupații militare și schimbări de destin. Povestea ei începe însă cu un dar de nuntă. În jurul anului 1820, Filip Linchou, cunoscut în București drept Filip Lenș, poruncea ridicarea unei case pentru soția sa, Elisabeta Balotescu-Cărpinișanu. Avea să fie o reședință pe măsura averii și a poziției sale, dar și începutul unei povești care supraviețuiește până astăzi.
Filip Lenș venea dintr-o familie cu rădăcini franceze și legături strânse cu lumea domnească. Tatăl său, Jean-Baptiste Linchou, originar din Marsilia, fusese secretarul particular al domnitorului Alexandru Ipsilanti și profesorul copiilor acestuia. Fiul avea să urmeze, la rândul său, drumul înaltelor dregătorii, intrând în anturajul lui Grigore Ghica și ocupând funcții importante la curte. Numele său ajunsese chiar pe lista candidaților dintre care urma să fie ales primul domn pământean de după 1821. Casa pe care o ridica trebuia să vorbească despre toate acestea.
La început, reședința avea parter și etaj, ziduri groase de cărămidă și încăperi așezate după rânduiala caselor boierești. Un teren întins o lega de ulițele vechiului București, într-un peisaj urban foarte diferit de cel pe care îl cunoaștem astăzi. În interior, bogăția se dezvăluia prin detalii: vitralii înalte, decorațiuni fine și oglinzi venețiene care aduceau strălucirea Occidentului în saloanele de pe Podul Mogoșoaiei. Frumusețea reședinței atrăgea atenția străinilor ajunși în oraș. În 1822, reprezentantul Prusiei la București o număra printre cele mai frumoase case ale capitalei.
Incendiul din 1822 a afectat puternic clădirea. Filip Lenș a investit în refacerea ei, iar cutremurul din 1829 i-a pus din nou la încercare rezistența. Casa a fost reclădită încă o dată. Darul de nuntă căpăta, odată cu fiecare reconstrucție, și povestea unei stăruințe: aceea de a păstra în picioare un loc în care se adunaseră viața, familia și prestigiul proprietarului.
După moartea lui Filip Lenș, în 1853, saloanele au intrat într-o altă lume. În timpul Războiului Crimeei, imobilul a fost rechiziționat de trupele țariste și transformat în sediu al Statului Major al Armatei Ruse. De această perioadă se leagă și prezența unui tânăr ofițer care avea să devină unul dintre marii scriitori ai lumii: Lev Tolstoi. Astfel, în locul conversațiilor de salon au venit ordinele militare. După retragerea rușilor, clădirea a continuat să găzduiască instituții militare și, pentru o vreme, Ministerul de Război.
Marea ei renaștere avea să înceapă în 1886, când moștenitorii familiei Lenș au vândut proprietatea juristului și omului politic Gheorghe „Guna” Vernescu. Noul proprietar își dorea o reședință inspirată de eleganța franceză, un hôtel particulier: o casă particulară somptuoasă, în care arhitectura, arta și viața mondenă să se întâlnească firesc. Pentru această transformare, l-a ales pe Ion Mincu, întors de la studii din Paris.
Mincu a păstrat echilibrul exteriorului și a rezervat interiorului adevărata surpriză. Odată trecut pragul, privirea este atrasă de holul central și de scara monumentală. Desfășurată în jurul unei forme ovale, aceasta dă spațiului mișcare și eleganță. Coloanele, proporțiile și deschiderea pe două niveluri transformă intrarea într-un spectacol arhitectural. Tavanele spun propriile povești. Casetoane, ghirlande, registre pictate și inscripții dau fiecărei încăperi o identitate. Numele unor mari gânditori evocă preocupările intelectuale ale gazdei, iar deviza latină Dura lex, sed lex — „Legea este aspră, dar este lege” — amintește de profesia proprietarului.
Lemnul lucrat și pictat, stucaturile elaborate și foița de aur se întâlnesc cu picturile lui George Demetrescu Mirea. Șemineele din marmură albă, împodobite cu motive vegetale și figuri sculptate, completează atmosfera unor saloane făcute pentru conversații, recepții și seri îndelungate.
Secolul XX a adus noi încercări. Ocupația Armatei Roșii din 1944 a lăsat urme asupra decorațiunilor și picturilor. Au urmat anii în care casa a găzduit ministere și a îndeplinit funcții de protocol. După 1990, istoria sa s-a legat de Uniunea Scriitorilor din România, apoi de perioada în care a fost cunoscută drept Casino Palace Casa Vernescu.
Destinația de restaurant a deschis un nou capitol în viața reședinței, aducând vizitatori în saloanele care au cunoscut atâtea schimbări. Pentru călătorul curios, Casa Vernescu oferă mai mult decât o fațadă frumoasă pe Calea Victoriei. Oferă întâlnirea cu un București al darurilor de nuntă somptuoase, al ambițiilor boierești și al arhitecților care au schimbat chipul orașului.